Capitolul 11: Profanarea artelor
Cuprins
2. Influența imensă a artei asupra umanității
3. Sabotarea și abuzarea artei de către comunism
a. Arta în țările comuniste
b. Elemente comuniste ale avangardei
c. Inversiunea esteticii tradiționale: urâtul ca artă
d. Pervertirea literaturii
*****
1. Arta: un dar Divin
Civilizația umană a produs nenumărate cărți despre ceea ce reprezintă adevărata frumusețe. Teiștii știu că toate minunile lumii vin din Cer. Arta profundă este o încercare de a emula și de a arăta frumusețea Cerului în lumea umană. Inspirația unui artist vine de la divinitate.
Dacă artiștii își primesc iluminarea și binecuvântările de la divinitate, ei pot deveni remarcabili în domeniile lor.
Cu o puternică credință și devotament față de Dumnezeu, mari artiști în timpul Renașterii și-au crescut ingeniozitatea de a crea opere închinate divinității. Gândurile lor drepte și faptele binevoitoare au primit confirmarea și binecuvântarea divină. Artistii din perioada renascentistă de mijloc, inclusiv Da Vinci, Michelangelo si Rafael, au înțeles tehnici care le depășesc, în mod miraculos, cu mult pe cele ale predecesorilor și contemporanilor lor. Lucrările lor – incluzând picturile, sculpturile și arhitectura – au devenit capodopere clasice ale lumii artistice.
De secole, aceste lucrări au constituit un exemplu nobil pentru omenire. Prin aprecierea acestor lucrări, nu numai că artiștii generațiilor viitoare studiază o tehnică artistică pură, dar și publicul poate să simtă cu adevărat și să vadă prezența divină. Când toate aceste lucrări, tehnicile care le-au creat și spiritul care a inspirat artiștii sunt păstrate, societatea umană este capabilă să mențină o legătură cu divinul. Drept urmare chiar dacă societatea umană trece prin perioada decadenței și declinului, va exista speranță pentru revenirea la tradiție și la calea către mântuire.
Aceleași principii prevalează în sfera muzicii. Așa cum spune într-o operă germană: “Bach ne-a dat cuvântul lui Dumnezeu. Mozart ne-a dat râsul lui Dumnezeu. Beethoven ne-a dat focul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat muzică ca să ne putem ruga fără cuvinte”. De-a lungul întregii sale vieți, Johann Sebastian Bach a considerat lauda, venerarea și devotamentul față de divinitate ca fiind cele mai înalte principii în crearea muzicii sale. Pe toate partiturile sale muzicale importante, literele SDG pot fi văzute – o abreviere a “Soli Deo gloria”, adică “Glorie numai lui Dumnezeu”.
Acesta este cel mai înalt nivel pe care artistul îl poate atinge – materializarea obiectelor cerești în domeniul uman prin revelația Divinității. Marile tablouri și sculpturi, partiturile cele mai sublime din canonul timpuriu, baroc și clasic au fost toate lucrările credincioșilor religioși și reprezintă punctul culminant al creației artistice pe care omul o poate atinge.
Cele mai importante trei elemente ale creației artistice sunt reprezentarea, creația și comunicarea. Toate creațiile artistice conțin o temă, adică mesajul pe care autorul dorește să-l comunice indiferent de forma artei, fie ea poezie, pictură, sculptură, fotografie, beletristică, teatru, dans sau film. Artistul aduce tema în inimile cititorului, ascultătorului sau spectatorului. Acest proces este comunicarea – transmiterea către oameni a spiritului artistului.
Pentru a atinge scopul comunicării, artistul trebuie să posede abilitatea de a imita și reprezenta, obiectul imitației fiind lumea divină, cea umană sau chiar a infernului. Pe baza obiectivului de reprezentare, artistul își începe creația – un proces de rafinare a elementelor de structură sau de profunzime ale obiectului, punând în practică capacitatea de comunicare, pentru a ajunge la inima publicului. Dacă artistul posedă o credință dreaptă în divinitate și în moralitate, voința divină îl va înzestra cu inspirație. Astfel de lucrări vor fi divine, pure și benevolente – benefice atât pentru artist, cât și pentru societate.
Pe de altă parte, atunci când artistul abandonează standardele morale, elementele negative îi deturnează procesul creativ, forțele rele exercitând influență și folosindu-l pe artist pentru a ilustra creațiile și spiritele grotești din infern. Lucrările de acest fel dăunează atât autorului cât și societății.
Valoarea artelor tradiționale devine astfel clară. Cultura și arta divină în Est și în Vest erau legături întrețesute între divinitate și civilizația umană și erau menite să le aducă în contact. Ideile și mesajele transmise prin acest tip de artă sunt frumusețea, bunăvoința, lumina și speranța. Pe de altă parte, artele corupte sunt create de cei aflați sub controlul elementelor malefice și duc la o ruptură între om și divinitate tragând omul mai aproape de malefic.
2. Influența imensă a artei asupra umanității
Marile opere de artă transmit moștenirea, diseminează cunoașterea și înțelepciunea și întăresc caracterul. Ele dețin poziții înalte în marile civilizații ale Estului și Vestului.
Matematicianul și filosoful antic grec Pitagora credea că secretul muzicii constă în imitarea armoniei corpurilor cerești care, în sine, reflectă armonia universului. Chinezii aveau concepții similare. “Înregistrările Marelui Istoric” și “Clasicul Muzicii chineze” arată corespondența muzicală cu cele cinci elemente și cum instrumentele muzicale ar trebui să reprezinte și să imite modelele Cerului și ale pământului. Numai în acest fel “muzica de stil înalt” poate reda “aceeași armonie care predomină între Cer și pământ”. [10] În vechile povestiri chineze, această muzică este capabilă să atragă cocorul și Phoenix-ul și chiar să cheme ființe celeste.
Confucius a spus: “Dinastia Zhou are înaintea ei cele două Veacuri. Ce cultură bogată! Îl urmez pe împaratul Dinastiei Zhou”. El a admirat felul în care împăratul acestei Dinastii a condus prin ritual și muzică : “Împăratul-înțelept Shun a inventat un instrument muzical cu cinci coarde, pe care l-a numit qin și a cântat melodia despre briza de vară ușoară din sud, iar imperiul său era bine reglementat [sub influența benevolentă a muzicii sale]“. [3]
“Muzica prințului Qin care străpunge frontul inamicului”, compusă de primul împărat al dinastiei Tang, Li Shimin, a fost respectată de minoritățile etnice înconjurătoare. “Noua Carte a lui Tang” a arătat că în călătoria spre vest în căutarea scripturilor budiste, călugărului Xuanzang i-a fost spus de către regele unuia dintre principate: “Împăratul tău trebuie să fie un sfânt, deoarece a compus ‘Muzica prințului Qin care străpunge frontul inamicului’“. [4]
În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, curtea regală franceză a prezentat o mare eleganță prin dans și artă. Dansul nu conține numai tehnicile de mișcare, ci și eticheta și normele sociale. Ludovic al XIV-lea a inspirat Europa prin arta și cultura curții sale ce au fost imitate de alte curți imperiale și de popoarele din Europa.
Frederic cel Mare al Prusiei nu a fost doar un rege remarcabil fiind, ci și un bun muzician, compozitor și flautist. A ordonat construirea Operei din Berlin, a supravegheat personal ridicarea ei și a deschis-o mai multor clase sociale. Până în prezent, opera rămâne o parte importantă a culturii germane. Aceste câteva exemple clarifică influența pe termen lung pe care arta tradițională o poate exercita asupra societății.
Arta tradițională se conformează legii naturale, transpune înțelepciunea divină și aduce cu ea o energie și rezultate speciale având un impact benefic asupra oamenilor, atât fizic cât și spiritual. Artiștii tradiționali lucrează nu numai la nivel fizic, tehnic, dar, și mai important, la nivel spiritual, în comuniunea lor cu tema lucrării. Acești artiști exprimă, uneori, un sentiment de experimentare a unei forțe ce transcende această lume fizică. Efectul este similar cu cel de a înălța o odă lui Dumnezeu – o experiență solemnă și divină care transcende limbajul uman.
Pentru cei care apreciaza arta plastică, și ea este un vehicul special pentru comuniunea cu divinul. În spatele artei se află înțelepciunea acumulată de un popor, creativitatea și inspirația. Există, de multe ori, semnificații profunde care depășesc cu mult ceea ce se vede la suprafață. Unele lucrări transmit un tip special de energie spirituală având un efect profund asupra spectatorilor. Efectul este unic și de neînlocuit.
Un artist bun poate influența moralitatea societății prin insuflarea valorilor în inimile oamenilor prin povestiri și imagini emoționante. Chiar și cei fără prea multă carte sau educație pot obține înțelepciune, inspirație și lecțiile moralizatoare pe care le transmite arta tradițională. Să ne gândim cât de mulți au învățat să distingă adevărul de fals şi binele de rău, în societățile tradiționale, prin intermediul unor povești populare precum “Mica Sirenă” și “Albă ca Zăpada”. Câți chinezi au învățat din cele patru romane capodoperă ale istoriei chineze și din artele tradiționale ale povestirii și dramei? Astfel de lucrări prezintă omului principiile cerești, permit omului să simtă măreția divină și-l fac să aspire la asimilarea cu principiile cerești.
Valorile degenerate exercită, de asemenea, o influență invizibilă prin artă. Profesorul Robert McKee a scris în cartea sa “Story“: “Fiecare poveste cu tâlc ne transmite o idee plină de încărcătură emoțională, în realitate inoculându-ne ideea, astfel încât trebuie să credem. De fapt, puterea persuasivă a unei povestiri este atât de mare încât putem să credem în sensul acesteia, chiar dacă îl găsim respingător din punct de vedere moral”.
Atât în termeni pozitivi cât și negativi, arta poate avea un impact extraordinar asupra moralității, gândirii și comportamentului uman. Aceasta nu este o exagerare. Societatea modernă are, deja, multe exemple în acest sens.
“Efectul Mozart”, de exemplu, a atras atenția mondială. Comunitatea științifică a realizat o serie de studii asupra influenței pozitive a muzicii lui Mozart asupra oamenilor și animalelor. În 2016, un studiu mai aprofundat al efectului Mozart a constatat că muzica lui are un efect pozitiv asupra funcției și comportamentului cognitiv uman. În mod surprinzător, interpretarea muzicii lui Mozart în sens invers (de la sfărșit la început – n.t.) are un efect complet contrar. Muzica atonală modernă a lui Arnold Schoenberg are un efect similar cu interpretarea în sens invers a compozițiilor lui Mozart – ceea ce demonstrează caracterul său dăunător. [6]
În comparație cu muzica atonală, muzica rock are un efect și mai negativ. Un cercetător a compilat date din două orașe similare: orașul în care emisiunile de radio și de televiziune au transmis un număr mare de cântece rock au avut cu 50% mai multe cazuri de sarcină în afara căsătoriei, abandon, decese ale tinerilor, crime și multe altele. [7] Unele cântece rock chiar fac sinuciderea să pară rezonabilă. “Ritmurile sale întunecate și versurile deprimante, cu siguranță, pot fi luate drept o încurajare la sinucidere și este un fapt incontestabil că tinerii și-au pus capăt vieții atunci când au ascultat-o în mod repetat”. [8] Nu este neobișnuit pentru adolescenții care se sinucid să facă precum este descris în versurile rock, iar numeroși muzicieni de rock au căzut în depresie, abuz de droguri ori s-au sinucis.
Un alt exemplu, bine-cunoscut, este filmul nazist naționalist “Triumful Voinței”. În ciuda faptului că regizorul, Leni Riefenstahl, a susținut că a creat un documentar, filmul de propagandă deține o măiestrie artistică de necontestat. Scenele grandioase și demonstrațiile de putere au făcut publicul să rezoneze cu energia și puterea din spatele lui. O serie de metode folosite de cameramani și editarea filmului au influențat cinematografia timp de decenii.
A devenit, de asemenea, o piesă crucială de propagandă pentru Hitler și Germania nazistă și este cunoscut drept unul dintre cele mai de succes filme de acest gen din istorie.
Ziarul britanic The Independent a scris în 2003: “Triumful Voinței a sedus multe persoane înțelepte, bărbați și femei, i-a convins să admire mai degrabă decât să disprețuiască și, fără îndoială, a câștigat simpatizanți și aliați naziști în întreaga lume”. [9]
Înțelegerea marii puteri a artei ne poate ajuta să conștientizăm importanța artei tradiționale și de ce elementele malefice vor să submineze și să saboteze arta umană și să cauzeze degenerarea ei.
3. Sabotarea și abuzarea artei de către comunism
Deoarece arta are o putere atât de mare asupra schimbării societății, nu este surprinzător faptul că este folosită de comunism cu scopul de a institui ingineria socială.
a. Arta în țările comuniste
Partidele comuniste cunosc puterea artei și o folosesc pentru spălarea creierelor oamenilor, încercând să transforme toate formele de artă în instrumente de promovare a spălarii creierului. Mulți oameni au ridiculizat PCC pentru că le-au conferit interpreților și actorilor gradul de generali militari. Ei se întreabă cum este posibil ca civili care nu au fost antrenați și nu au fost instruiți în armată sau războaie ar putea fi calificați pentru a fi generali. PCC consideră că oamenii care joacă astfel de roluri sunt la fel de importanți ca și militarii instruiți în promovarea și susținerea cultului comunist – sau poate că sunt chiar mai importanți. În acest sens, rangul lor militar este perfect aliniat principiului Partidului enunțat de Mao Zedong: “Trebuie să avem și o armată culturală, absolut indispensabilă pentru unirea propriilor noastre rânduri și înfrângerea inamicului”. [10]
Performanțele artistice în țările comuniste sunt concepute astfel încât oamenii să uite de mizeria pe care o suferă sub conducerea comunistă și să-și cultive loialitatea față de partid, prin artă. Acest efect de propagandă – numit “gândire inovatoare” – nu poate fi realizat prin simpla putere militară.
Comparați ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, care a fost făcută pe cheltuiala enormă a contribuabililor, festivalul de cântece și dans Arirang din Coreea de Nord și trupele de balet ale fostei Uniuni Sovietice. Toate servesc nevoilor partidului. În septembrie 2011, când Ministerul Culturii al PCC a organizat un așa-numit eveniment cultural chinez intitulat “China: O artă a unei națiuni”, la Centrul Kennedy din Washington, DC, a prezentat numărul clasic de balet al PCC “Detașamentul roșu al femeilor” care promovează ura de clasă și violența comunistă.
Dacă arta tradițională, apropiată de divin și care a promovat valorile tradiționale, putea să existe simultan cu o artă controlată de partid – folosită pentru spălarea creierului, atunci aceasta din urmă și-ar pierde monopolul și nu ar avea niciun efect. Acesta este motivul pentru care toate țările comuniste au un sistem strict de cenzură al artei și al industriei cărții.
b. Elementele comuniste din spatele avangardei
De secole, arta clasică a fost transmisă din generație în generație. Această tradiție a continuat până în secolul al XX-lea, când a avut un sfârșit abrupt. Transmiterea și moștenirea artistică au fost înlocuite de o avangardă radicală și au început să devină rapid degenerate. Robert Florczak spune că “profundul, inspirația și frumosul au fost înlocuite de nou, diferit și urât… Standardele au scăzut până nu au mai existat. Tot ce a mai rămas a fost doar expresia personală”. [11] Umanitatea și-a pierdut, astfel, simțul universal al esteticii.
Sursa acestei noi mișcări artistice este strâns legată de tendințele ideologice influențate de comunism. Mulți dintre acești artiști sunt fie comuniști declarați, fie procomuniști de un fel sau altul sau au fost supuși influenței acestor ideologii.
Gyorgy Lukacs, comisarul maghiar cultural al Internaționalei Comuniste și fondator al marxismului occidental, a fondat Școala din Frankfurt. Una dintre sarcinile sale era să stabilească o “nouă formă culturală” prin abandonarea culturii tradiționale. Această nouă formă culturală a determinat excluderea artei care urmărea să reprezinte divinul. Așa cum Herbert Marcuse, socialist german și reprezentant al școlii de la Frankfurt, a scris: “Arta protestează împotriva acestor relații sociale date și, în același timp, le transcende. Astfel arta subminează conștiința dominantă, și experiența normală”. [12]
Asta inseamna că ei folosesc arta in revolta împotriva Divinității si pentru subminarea moralității. Viziunile de acest fel domină direcția artei moderne.
Gustave Courbet, fondatorul școlii realiste franceze, a fost unul dintre participanții la Comuna din Paris. A fost ales membru al comitetului și președinte al Federației Artistice Radicale.
Courbet s-a dedicat transformării vechiului sistem și înființării noii direcții artistice. El a ordonat Federației să demoleze o construcție neoclasică, Coloana Vendôme (care a fost ulterior reconstruită). Courbet a negat că ființele umane au fost create de Dumnezeu și a fost ferm hotărât să folosească arta pentru a exprima viziunea proletariatului asupra lumii, precum și a materialismului. El este cunoscut pentru remarca: “N-am văzut niciun înger sau zeiță, așa că nu mă interesează să-i pictez”. [13]
Courbet credea că reformarea artelor era într-adevăr o revoluție. În numele picturii pe care el a numit-o realitate, a înlocuit frumusețea cu urâtul. Picturile sale nud, de exemplu, s-au concentrat, în special, pe reprezentarea organelor genitale feminine – un presupus act revoluționar, ca o modalitate de a se revolta și de a încălca tradiția dar și de a încuraja, în orice fel, activismul comunist. Gândirea și viața lui Courbet sunt o ilustrare a legăturii strânse dintre ideologia comunistă a revoluției și arta modernă.
Sub influența gândirii moderniste, fervoarea revoluționară a artiștilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea a adus o serie de mișcări în lumea artei. Spre deosebire de școlile tradiționale de expresie artistică, acestea erau mișcări avangardiste care încercau, în mod explicit, să se desprindă de tradiție. Termenul “avangardă” a fost folosit, pentru prima oară, de către oamenii de știință socialiști pentru a descrie mișcările artistice care corespundeau aspirațiilor lor politice.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, aceste influențe au adus și impresionismul. Încă de atunci, artiștii moderni au abandonat cerințele picturii tradiționale în ulei, inclusiv nevoia de precizie, proporție, structură, perspectivă și tranziție între lumină și umbră. Neoimpresionismul (pointilism) și postimpresionismul au venit apoi, concentrându-și lucrările asupra explorării sentimentelor personale ale artistului. Reprezentativi pentru această școală sunt Georges-Pierre Seurat și Vincent van Gogh, ambii implicați în socialism. [14] Van Gogh abuza de absint și a suferit de boli psihice, iar picturile sale par să reflecte aceste tendințe.
Operele de artă conțin mesajele pe care creatorii lor doresc să le transmită și sunt modalitatea prin care autorii comunică cu publicul lor. Artiștii din timpul Renașterii au transmis compasiune și frumusețe publicului lor. Comparați acest lucru cu artiștii contemporani, care emit mesaje negative și întunecate. Artiștii moderni își abandonează propriile gânduri și se lasă controlați de entitățile de nivel coborât și de fantome. Ei sunt, deseori, incoerenți și confuzi, iar lucrările lor sunt similare – întunecate, negative, murdare, gri, deprimante, decadente și dezordonate.
După impresionism au apărut expresionismul și fauvismul, urmate de cubismul lui Picasso. În 1944, Picasso s-a alăturat Partidului Comunist Francez. În scrisoarea sa “De ce am devenit un comunist“, el a spus: “Intrarea mea în Partidul Comunist este un pas logic în viața și munca mea și le dă sens. … Dar în timpul asupririi și al insurecției am simțit că nu era suficient să lupt numai prin pictură, ci cu întreaga mea ființă”. [15]
Picasso a încurajat îndepărtarea de metodele clasice de pictură. Pentru el, totul era o bucată de aluat care urma să fie luată și modelată după cum îi plăcea. Cu cât lucrurile deveneau mai ciudate, cu atât era mai fericit. Procesul de a crea imagini monstruoase este procesul de distrugere a unei imagini, până în punctul în care nimeni nu o poate înțelege. Nici lui Georges Braque, artistul modern care co-fondase cubismul împreună cu Picasso, nu-i plăcea Les Demoiselles d’Avignon și a susținut că Picasso trebuie că a luat “o dușcă de benzină și a scuipat foc pe pânză”. [16]
Marcel Duchamp, fondatorul mișcării artei dadaiste, a încercat, de asemenea, să submineze și să se răzvrătească împotriva tradiției prin afișarea și utilizarea obiectelor gata făcute. El a refolosit obiecte găsite sau fabricate și le-a transformat în așa-numitele instalații de artă. Duchamp a fost numit tatăl artei conceptuale și a susținut ideea că orice ar putea fi numit artă. Mișcarea dadaistă este ea însăși un proiect comunist, după cum o demonstrează manifestarea dadaiștilor de la Berlin, care a cerut o “uniune revoluționară internațională a tuturor bărbaților și femeilor creativi și intelectuali pe baza comunismului radical”, precum și “exproprierea imediată a proprietății ” și “reglementarea imediată a tuturor relațiilor sexuale în conformitate cu opiniile dadaismului internațional prin înființarea unui centru sexual dadaist”. [17]
Critica dadaistă a tradiției a evoluat în suprarealism, în Franța, reprezentată de comunistul André Breton care pleda pentru revoluție. El a fost împotriva presupusei suprimări aduse de rațiune, cultură și societate – perspective tipice pentru artiștii moderni din Europa de atunci. Printre miscările artistice care au adoptat aceste principii se numără abstractismul, minimalismul și cultura pop. Abstractismul se referă la expresia emoțională a răzvrătirii, tulburării, goliciunii și evadării. Toate aceste școli sunt un fel de postmodernism, care încearcă să răstoarne toate regulile, raționamentul și moralitatea. [18] Cei mai scandaloși dintre ei, creează lucrări care desconsideră deschis imaginea Fecioarei Maria, mama lui Iisus. [19]
Nu toți artiștii moderni susțin politica de stânga, dar există o comuniune ideologică clară cu gândirea comunistă – adică respingerea divinității și încercarea de a-l înlocui pe Dumnezeu ca punct de plecare pentru înțelegerea vieții umane. Aceste “-isme” au ajuns să exercite o influență crescândă în sfera publică și, în cele din urmă, să marginalizeze complet arta clasică.
c. Inversiunea esteticii tradiționale: urâtul ca artă
Numeroasele școli de artă modernă care au apărut și s-au dezvoltat au ceva în comun: ele inversează estetica convențională. Acestea iau urâțenia drept frumusețe și șochează intenționat până în punctul în care devin înspăimântătoare.
Marcel Duchamp s-a semnat pe un pisoar și l-a numit “Fântâna”, urmând a fi expus publicului în New York. Deși afișarea obiectului a fost refuzată, gestul a fost considerat o glumă inteligentă printre colegii din lumea artei ai lui Duchamp, iar mai târziu, artiști și cadre universitare au considerat-o o culme a creativității. Acesta este mediul, în lumea artei, prin care pictura clasică de șevalet, a fost marginalizată iar arta avangardistă a ajuns proeminentă. În 1958, Yves Klein a avut expoziția Vid la Galeria Iris Clert în Paris – unde lucrările expuse erau zidurile goale.
În 1965 o figură importantă a avangardei germane postbelice, Joseph Beuys, aflat într-o galerie de artă, și-a uns capul cu miere peste care a aplicat bucăţi de foiţă de aur și, ţinând în braţe un iepure mort, a murmurat non-stop timp de trei ore “Cum să explici imagini unui iepure mort”. În viziunea lui Beuys, fiecare om ar putea fi un artist. O anecdotă spune că un privitor nu s-a putut stăpâni și i-a spus: “Vorbești despre tot ce se află sub soare, cu excepția artei!” Răspunsul lui Beuys: “Tot ce este sub soare este artă!” [20]
În 1961, Piero Manzoni, o figură cheie a avangardei, și-a pus propriile fecale în nouăzeci de cutii, le-a numit lucrări de artă și le-a pus la vânzare sub numele de “Merda d’artista“. În 2015, una dintre cutii a fost vândută la Londra la un preț record de 182.500 de lire sterline, aproximativ 240.000 de dolari SUA, valorând de sute de ori mai mult decât greutatea ei în aur. El s-a semnat pe fesele unei femei goale, numind aceasta “Sculpture viventi” (sculptură vie).
În China, a existat “artistul” nud care și-a acoperit corpul cu miere și ulei de pește pentru a atrage muște. Pângărirea corpului pare să vizeze ideea că viața este ieftină, urâtă și dezgustătoare.
În documentarul BBC despre “artiștii extremiști” din China, intitulat Beijing Swings, așa-numita artă de performanță a inclus consumul cadavrului unui făt mort. Waldemar Januszczak, gazda documentarului, a comentat: “China produce cea mai scandaloasă și mai întunecată artă din lume”. [21] De fapt, acesta este un rezultat al urmării naturii demonice. Unele dintre aceste așa-numite lucrări de artă modernă sunt atât de murdare și nerușinate încât depășesc rezistența mentală a oamenilor normali. Acest comportament de “Avangardă” reprezintă “Revoluția Culturală” din domeniul artei.
Cei care susțin modernismul au adoptat tendința cu ușurință, însă pictorilor cu adevărat pricepuți în tehnicile picturii le este greu. Pictorii și sculptorii care aderă la o tradiție strictă și care au măiestria artei lor, au fost excluși din lumea artei. John William Godward, pictorul neoclasicist englezesc victorian asociat cu Frăția Prerafaelită, s-a simțit discriminat, dat fiind că stilul său de pictură realistă clasică a căzut în dizgrație odată cu creșterea popularității operelor moderniste ale lui Picasso. În 1922, el s-a sinucis și se spune că a scris în scrisoarea sa de adio: “Lumea nu este suficient de mare pentru mine și pentru un Picasso”. [22]
Metode similare au fost adoptate pentru a distruge muzica. Muzica autentică este conformă cu teoria și ordinea muzicală. Acordurile muzicale, notele și timbrele pe care le produce derivă din modele armonioase naturale. Universul creat de divinitate este armonios. Oamenii sunt capabili să aprecieze și să participe la armonia universului și, astfel, să creeze frumusețe, deoarece oamenii sunt, de asemenea, creați de divinitate.
Muzica atonală modernă respinge idei precum calitatea sunetelor, acordurile și melodicitatea, și nu are o ordine in structura sa. O astfel de muzică este o revoltă împotriva muzicii clasice împărtășite de divin. Muzica atonală încalcă armonia din univers, motiv pentru care multe audiențe o consideră neplăcută. Muzicienii moderniști susțin, pe baza teoriilor lor de estetică denaturată, că membrii audienței trebuie să-și antreneze urechile pentru a se obișnui cu o astfel de muzică, și astfel se vor bucura de ea.
Arnold Schoenberg, unul dintre fondatorii muzicii moderne, a introdus “sistemul de douăsprezece tonuri”, o structură fundamental atonală care a marcat crearea unei tehnici muzicale anti-clasice. Muzica lui Schoenberg a fost considerată ca negare a întregii culturi muzicale germane de până atunci, trădarea gustului, sentimentului, tradiției și a tuturor principiilor estetice. Muzica lui a fost numită “cocaină” de către germani, la acea vreme: “Să interpretezi Schoenberg înseamnă același lucru cu a deschide un bar de cocaină pentru popor. Cocaina este otravă. Muzica lui Schoenberg este cocaină”. [23] În generațiile ulterioare, un critic muzical l-a evaluat astfel: “Este o măsură a imensității realizării omului că, la cincizeci de ani de la moartea sa, poate să mai golească orice amfiteatru de pe pământ”. [24]
Ceea ce a dus la acceptarea pe scară largă a lui Schoenberg au fost teoriile muzicale ale lui Theodor W. Adorno, o figură importantă în Școala de la Frankfurt. În lucrarea lui Adorno din 1949, Filosofia Muzicii Moderne, el a încercat să folosească teoria pentru a demonstra că metoda celor douăsprezece tonuri ale lui Schoenberg erau culmea compoziției muzicale. Aceasta a dus la acceptarea pe scară largă a sistemului lui Schoenberg de către generațiile ulterioare de compozitori și critici muzicali. [25] De atunci, numeroși muzicieni l-au imitat pe Schoenberg, iar stilul său avangardist a avut un impact major asupra lumii muzicale postbelice.
După distrugerea tradiției prin muzica modernă, arta avangardistă a folosit stilul rock-and-roll pentru a suplini rolul muzicii clasice în viața oamenilor. Sidney Finkelstein, teoreticianul muzical principal al Partidului Comunist din SUA, a declarat deschis că limitele dintre clasic și popular ar trebui eliminate. [26] În același timp, muzica rock puternic ritmată a câștigat teren în Statele Unite, în timp ce muzica clasică și tradițională au fost izgonite și marginalizate. [27]
Caracteristicile rock-and-roll-ului includ sunete nearmonioase, melodii nestructurate, tonalități ritmice puternice, conflicte emoționale și contradicții – destul de asemănătoare cu ideea comunistă de luptă. Conform Înregistrărilor Marelui Istoric ale istoricului chinez, Sima Qian, numai atunci când sunetul este conform cu moralitatea, el poate fi numit muzică. De obicei, viața muzicienilor rock-roll este plină de sex, violență și droguri.
După rock-and-roll, alte forme de muzică, precum rap-ul, au apărut în Statele Unite și au câștigat popularitate. Versurile rap sunt pline de obscenități și înjurături, iar muzica își face simțită rebeliunea față de tradiție și societate prin folosirea drogurilor, a violenței, a înjurăturilor și a promiscuității. [28] Pe măsură ce moralitatea societății în ansamblu se degradează, astfel de “forme de artă”, considerate anterior ca subcultură, și-au găsit locul în societate și sunt chiar căutate în sălile de spectacole.
Ne-am concentrat, până acum, asupra tendințelor actuale din lumea artei și muzicii. De fapt, întreaga lume artistică a fost puternic influențată iar impactul artei moderne poate fi văzut în abaterea de la ideile, metodele și abilitățile tradiționale în domenii precum sculptura, arhitectura, dansul, decorarea, designul, fotografia, filmele, și altele. Mulți oameni care sunt implicați în arta modernă sunt puternic influențați de ideologia comunistă. De exemplu, fondatoarea dansului modern, Isadora Duncan, a fost bisexuală și atee. Ea s-a opus baletului, numindu-l urât și nefiresc. Împreună cu o sută de elevi ea a dansat la Moscova pentru Lenin și au folosit “Internaționala” ca temă principală de dans. [29]
În ceea ce privește motivul pentru care aceste deviații devin o tendință sau chiar obișnuință, aceasta este strâns legată de modul în care comunismul a corupt artele tradiționale care au fost inspirate de divinitate. La suprafață, desigur, acest lucru nu este evident iar situația pare a fi o formă de auto-înșelăciune care a fost larg acceptată – ideea că dacă există o teorie în spatele ei, este artă.
Dacă oamenii se uită atent la diferențele dintre arta avangardistă și arta tradițională, ei vor descoperi că artiștii Renașterii nu numai că au folosit arta pentru a-L lăuda pe Dumnezeu ci, chiar mai mult, au prezentat frumusețea într-o manieră care a generat sentimente de adevăr și bunătate în inima omului și, în acest fel, au menținut moralitatea societății.
Pe de altă parte, diferitele forme mutante de artă avangardistă încearcă să inverseze toate realizările Renașterii. Ele îi determină pe oameni să fie atrași de urât, scot în evidență caracterul întunecat, decadent, depravat, violent, rău și alte gânduri negative care câștigă teren. Calomnierea modernă a divinului a făcut ca oamenii de astăzi sa fie separați nu numai de Dumnezeu, ci si de divinitatea lor interioară, de comunitate, de valorile tradiționale și de moralitate. [30]
d. Pervertirea literaturii
Literatura este o formă specială de artă. Folosește limbajul pentru a transmite înțelepciunea pe care divinitatea o acordă omenirii și înregistrează, de asemenea, experiențele prețioase ale vieții. Cele două mari epopei ale lumii antice grecești, “Iliada” și “Odiseea”, au reprezentat povestea istorică complexă din jurul războiului troian portretizând, cu adevărat, imaginea magnifică a zeilor și a oamenilor, zugrăvind astfel pagini impresionante din istoria omenirii.
Virtuțile curajului, generozității, înțelepciunii, justiției și toleranței lăudate în epopee au devenit o sursă importantă a sistemului de valori ale Greciei și ale întregii civilizații occidentale.
Datorită influenței majore pe care o are literatura asupra oamenilor, elementele denaturate îi controlează pe oameni, în special pe cei pierduți care caută faima și averea, pentru a fabrica și a promova lucrări de literatură care transmit ideologia comunismului. Ele defăimează cultura tradițională, distrug moralitatea oamenilor și răspândesc pesimismul, mizeria și o atitudine de pasivitate și lipsită de sens în viață. Literatura a devenit unul dintre instrumentele cheie pe care comuniștii o folosesc pentru a controla lumea.
Unele lucrări influente promovează direct ideologia comunistă. După ce Comuna din Paris a fost suprimată, comunistul Eugene Pottier a scris versurile pentru “Internaționala”. El a spus: “Nu a existat niciodată nici un salvator al lumii, nici divinități, nici împărați pe care să ne bazăm”. Amenința că “Lumea veche trebuie să fie distrusă!”.“Internaționala” a devenit cântecul oficial al primei și celei de-a doua Internaționale și a devenit imnul oficial al Partidului Comunist Chinez. Este folosită pe scară largă în timpul întâlnirilor și în lucrările de literatură din țările comuniste din întreaga lume.
În timpul istoriei Uniunii Sovietice și a PCC, pentru spălarea creierului publicului larg, partidele comuniste respective i-au instruit pe intelectualii lor să prezinte, folosind tehnicile tradiționale, viața proletariatului și conceptul conștiinței de clasă pentru a explica ideologia și politicile partidului comunist. Acest lucru a dat naștere unui număr mare de opere literare, inclusiv romanele sovietice “Torentul de fier” și “Cum se temperează oțelul“, cele ale PCC “Cântarea tineretului” și “Soarele strălucește pe râul Sanggan” și altele asemănătoare, și au avut un impact propagandistic enorm. Partidul Comunist numește acest stil de lucru “realism socialist“. Mao Zedong a generalizat funcția acestui tip de literatură ca fiind “slujirea muncitorilor, fermierilor și soldaților” și “slujirea proletariatului”. [31] Abilitatea acestui tip de literatură de a institui ideologia este evidentă și bine înțeleasă. Cu toate acestea, metodele prin care comunismul folosește literatura pentru a distruge omenirea nu se limitează la acest lucru.
Vom rezuma, în continuare, unele dintre efectele majore ale literaturii influențate de comunism.
Folosirea literaturii pentru a distruge tradiția. Un pas important în distrugerea omenirii a fost acela de a calomnia civilizația tradițională pe care divinitatea a dat-o omenirii. Fie că este vorba de China sau Occident elementele comuniste folosesc intelectuali cu viziune modernistă pentru a crea și a promova lucrări care distorsionează sau defăimează cultura tradițională.
Un pas important în distrugerea omenirii a fost acela de a calomnia civilizația tradițională pe care divinitatea a dat-o omenirii. Fie că este vorba de China sau Occident elementele comuniste folosesc intelectuali cu viziune modernistă pentru a crea și a promova lucrări care distorsionează sau defăimează cultura tradițională.
În timpul Mișcării Noii Culturi a Chinei, autorul Lu Xun a devenit faimos pentru atacarea tradiției și culturii antice chineze. În primul său roman, “Jurnalul unui nebun”, el a folosit protagonistul romanului pentru a declara că întreaga istorie chineză ar putea fi rezumată în două caractere: “omul mănâncă”. Lu Xun a fost lăudat de Mao Zedong ca “cel mai mare și cel mai eroic purtător de stindard al noii armate culturale” și “comandantul revoluției culturale a Chinei”. Mao a mai spus: “Direcția lui Lu Xun este direcția noii culturi a națiunii chineze”. [32]
În Europa, în 1909, poetul italian Marinetti a publicat “Manifestul Futurist”, cerând respingerea totală a tradiției, o sărbătoare a mașinilor, tehnologiei, vitezei, violenței și competiției. Poetul rus și comunistul Vladimir Maiakovski a publicat, în 1913, “O palmă dată gustului public”, exprimându-și hotărârea de a se desprinde de literatura tradițională rusească.
Apărând lucrurile hidoase ca “realitate”. Astăzi, intelectualii și artiștii folosesc literatura și artele pentru a ilustra lucruri sau scene care sunt urâte, ciudate și terifiante, folosind scuza că ele arată doar lucrurile așa cum sunt ele.
Arta tradițională transmite armonie, grație, claritate, reținere, decență, echilibru, universalitate și idealuri, care necesită selecție și alegere. În opinia artiștilor moderni, astfel de lucrări nu pot fi considerate reale. Aceste opinii provin de la o neînțelegere a originii și a rolului artei. Arta provine din viața de zi cu zi, dar trebuie să depășească viața de zi cu zi, atât pentru a încânta, cât și pentru a instrui. Din acest motiv, artiștii trebuie să selecteze, să perfecționeze și să proceseze ceea ce vor să prezinte în timpul procesului de creație. Concentrarea necondiționată asupra “realismului” limitează artificial limitele vieții și ale artei. Dacă acest tip de realism absolut este artă, atunci ceea ce vede și aude toată lumea este artă – în acest caz, de ce se mai cheltuiesc timpul și banii pentru formarea artiștilor?
Folosirea literaturii pentru coruperea valorilor morale. Pretexte precum “exprimarea propriului sine adevărat”, “fluxul de conștiință” și altele asemenea îi determină pe oameni să renunțe la standardele morale tradiționale și să satisfacă partea demonică a naturii umane. Un exemplu este cel pe care scriitorul și poetul francez André Breton l-a avut în “Manifestul suprarealist“, definind noua sa literatură: “Automatizarea psihică în starea sa pură, (este cea) prin care cineva își propune să exprime – verbal, în scris sau prin orice alt mod – adevărata funcție a gândirii. Dicteul din gând în lipsa oricărui control al rațiunii și fără preocupări pentru valori estetice sau morale”. [33]
Curentul “fluxului de conștiință” este strâns legat de “scrierea automată” a suprarealismului. Influențați de psihopatologia lui Sigmund Freud, unii scriitori din Vest au început să experimenteze cu stilul de scriere al fluxului conștiinței la începutul secolului al XX-lea. Astfel de scrieri au, de obicei, povești simple și se concentrează asupra proceselor de gândire interioară și privată ale unor personaje nesemnificative (anti-eroi) prin narațiuni compuse din gânduri libere.
Ființele umane au, simultan, potențial atât pentru bunătate cât și pentru răutate. O viață ar trebui să fie dedicată ridicării constante a standardelor morale și cultivării virtuții prin autocontrol. În societatea modernă, mulți oameni se confruntă cu gânduri și dorințe rele. Simpla afișare a acestora pentru consumul public este echivalent cu poluarea societății.
Dezlănțuirea părții întunecate a omului în numele “criticii” și “protestului”. Sub influența sentimentului anti-tradiționalist scriitorii și artiștii din lumea liberă occidentală, sub influența sentimentului anti-tradiționalist, consideră că toate legile, reglementările și codurile morale sunt restricții și suprimări. Ei văd problemele societății moderne și slăbiciunile naturii umane, însă, în loc să le trateze rațional, ei promovează individualismul extrem prin critici și protest, pentru satisfacerea dorințelor lor personale. Ei folosesc mijloace degenerate pentru a-și exprima așa-zisa rezistență, consolidând în același timp partea întunecată a naturii lor, alimentându-și ura, lenea, dorința, pofta, agresiunea și urmărirea faimei. Lipsa auto-disciplinei morale nu va rezolva probleme sociale, ci le va înrăutăți.
În timpul mișcării de contracultură din anii 1960, poetul american Allen Ginsberg a devenit reprezentantul Generației Beat și este încă venerat astăzi de cei care doresc să se revolte împotriva societății. Poemul său “Howl” (Urlați) descrie stiluri de viață și stări mentale extreme, inclusiv alcoolismul, promiscuitatea sexuală, drogurile, sodomia, auto-mutilarea, prostituția, violul, furtul, vagabondajul și nebunia. Pe măsură ce mișcarea de contracultură a devenit instituționalizată, “Howl” a ajuns să fie considerat o lucrare literară clasică și a fost inclus în numeroase colecții de literatură. Ginsberg a recunoscut că a fost comunist în tinerețea sa și că nu regretă. [34] El îl idolatrizează pe Fidel Castro și pe alți dictatori comuniștii și a promovat pe scară largă homosexualitatea și pedofilia. Ginsberg este o dovadă clară a legăturii dintre comunism și individualismul extrem.
Răspândirea pornografiei prin literatură. De la începutul secolului al XX-lea, conținutul sexual explicit a început să apară în operele literare, iar unele – pline cu un astfel de conținut – erau considerate ca fiind clasice. Mulți comentatori și cercetători și-au abandonat responsabilitățile sociale și au lăudat astfel de lucrări pornografice considerându-le adevărate capodopere artistice. Știm că multe valori morale tradiționale sunt tabu. Ruperea unor astfel de interdicții, oricare ar fi justificarea, subminează și distruge moralitatea.
Dezumanizarea oamenilor prin literatură. În ultimele câteva decenii, când cultura a devenit din ce în ce mai confuză, au apărut o mulțime de genuri de ficțiune, inclusiv thrillerele și lucrările de groază, supranaturale și fanteziste. Prin astfel de lucrări, elementele de nivel inferior pot controla mințile și trupurile oamenilor, ducând la dezumanizarea ființelor umane.
Oamenii spun că “gheața groasă nu este rezultatul unei singure zile reci”. De asemenea, durează o perioadă lungă de timp și e necesară implicarea multor domenii pentru ca literatura să se degradeze atât de mult încât să devină un instrument al răului. Romantismul a extins descrierea vieților oamenilor în literatură facilitând fenomene urâte și bizare, inclusiv stări mentale umane extreme care se identifică cu nebunia, să fie prezentate pentru consumul public. Câțiva poeți britanici romantici au fost numiți “Școala satanică” din cauza conținutului imoral al poemelor lor.
Realismul folosește scuza prezentării realității pentru a exprima partea degenerată a naturii umane. Anumite lucrări subliniază gândurile denaturate și comportamentul imoral. Un critic numea realismul “romantismul în patru labe”. [35] Filosofia naturalismului, așa cum a promovat-o Jean-Jacques Rousseau, de exemplu, a atribuit declinul moralității umane mediului social și eredității familiei, îndepărtând astfel responsabilitatea morală a individului. Estetismul cere “arta de dragul artei”, pretinzând că arta este menită să ofere pur și simplu un stimul senzorial și nu are un imperativ moral.
De fapt, toată arta are efecte subtile, profunde și de lungă durată asupra simțului moral. Negarea responsabilității morale a artei înseamnă deschiderea ușii pentru lucrurile imorale. Nu putem nega faptul că diferite școli de literatură au generat opere de înaltă calitate, dar au avut amestecate în ele și scrieri oribile. Deși nu putem spune că noțiunile comuniste manipulează direct aceste tendințe în literatură, elementele negative sunt, evident, rezultatul scăderii standardelor morale. Ele au pavat drumul pentru ideologia comunistă de a distruge omenirea prin literatură.
Când o persoană scrie, standardul moral și starea sa mentală se reflectă în lucrarea sa. Odată cu declinul general al moralității umane, mentalitatea negativă a scriitorilor are o poziție dominantă. Acest lucru a creat numeroase lucrări care, în loc să caute să aducă bunătatea în oameni, trage oamenii în jos spre iad.
Concluzie
Puterea artei este enormă. Arta adevărată poate rectifica inima omului, ridica moralitatea, armoniza yin-ul și yang-ul și chiar poate permite oamenilor să se conecteze cu Cerul, pământul și ființele divine.
În secolul trecut, spectrul comunismului a profitat de natura demonică și de răutatea omului, determinând crearea unei enorme varietăți de “artă”. Oamenii au fost conduși la revoltă împotriva divinității și la hulirea lui Dumnezeu, opunându-se tradiției și distrugând moralitatea. Nu este o exagerare să spunem că anti-tradiția, anti-moralitatea și demonii au schimbat întreaga societate, conducând la o societate profund șocantă pentru oricine ar fi trăit într-o epocă anterioară.
Comparativ cu frumusețea artelor tradiționale, artele moderne sunt extrem de urâte. Standardele estetice umane au fost distruse. Arta avangardistă a devenit foarte populară și dispune de sume mari de bani. Artele tradiționale nobile au devenit obiectul ridiculizării. Artele au fost tranformate într-un vehicul pentru satisfacerea dorințelor oamenilor și pentru manifestarea naturii lor demonice. Limita dintre frumusețe și urâțenie, eleganță și vulgaritate, bine și rău a devenit neclară sau a fost chiar ștearsă. Grotescul, haosul și întunericul au luat locul valorilor universale. Societatea umană este plină de mesaje demonice iar ființele umane sunt conduse pe o cale de decadență și distrugere.
Omenirea va putea avea parte de o altă renaștere în artă doar prin ridicarea moralității și revenirea la credință și tradiție. Și numai atunci vom vedea, cu toții, frumusețea, noblețea și splendoarea a ceea ce arta ar putea și ar trebui să fie.
Referințe
[1] “ Înregistrarea muzicii”, ”Classic of Rites“, ”Proiectul textului chinezesc”, https://ctext.org/liji/yue-ji?filter=435370&searchmode=showall#result
[2 ] Confucius, Lunyu, 3.14
[3] Sima Qian, “Un tratat despre muzică”, Înregistrări ale marelui istoric, vol.24.
[4] Ouyang Xiu și Song Qi, New Book of Tang, vol. 237.
[5] Robert McKee, “Story: Stilul, structura, substanța și principiile scenariului”, (New York: Harper-Collins Publishers, 1997), 129-130 .
[6] Yingshou Xing și colab., “Mozart, ritmul Mozart și efectele retrogradului Mozart: Evidențe din comportamente și baze neurobiologice”, Scientific Reports Vol. 6, articolul nr.: 18744 (2016), https://www.nature.com/articles/srep18744
[7] David A. Noebel, “Menestreli Marxiști: Un manual privind subversiunea comunistă a muzicii“, (Tulsa, Okla., American Christian College Press, 1974), 58-59.
[8] David Cloud, “Muzica rock și sinuciderea”, Literatura modului vieții, 20 decembrie 2000, https://www.wayoflife.org/reports/rock_music_and_suicide.html
[9] Val Williams, “Leni Riefenstahl: Producător de film care a devenit de notorietate ca propagandist al lui Hitler”, The Independent, 10 septembrie 2003, https://web.archive.org/web/20090830045819/http://www.independent.co.uk/news/obituaries/leni-riefenstahl-548728.html
[10] Mao Tse-tung, nd, “Discuții la Forumul Yen’an pentru literatură și artă”, accesat la 10 iulie 2018, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-3/mswv3_08.htm
[11] Robert Florczak, “De ce arta moderna este așa de rea?” PragerU, https://www.youtube.com/watch?v=lNI07egoefc
[12] Herbert Marcuse, “Dimensiunea estetică: Către o critică a esteticii marxiste” (Boston: Beacon Press, 1978), ix.
[13] “Citate Gustave Courbet”, http://www.azquotes.com/author/3333-Gustave_Courbet .
[14] Tony McKenna, “Vincent van Gogh”, Taylor & Francis Online, Critique: Journal of Socialist Theory, 2011, “Vincent van Gogh”, Critique Vol. 39 (2), 2011: 295-303, https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/03017605.2011.561634
[15] Pablo Picasso, “De ce am devenit comunist”, a se vedea și “Picasso, FBI-ul și De ce a devenit comunist” Despre Arhivarea Schapiro, accesat la 11 iulie 2018, https://blogs.cul.columbia.edu/schapiro/2010/02/24/picasso-and-communism/
[16] Robert Hughes, “Șocul Noului: Istoria artei moderne de o sută de ani – Creșterea, dezvoltarea și căderea ei” (Londra: Knopf, 1991), 24. A se vedea, de asemenea, https://www.moma.org/learn/moma_learning/pablo-picasso-les-demoiselles-davignon-paris-june-july-1907
[17] Richard Huelsenbeck și Raoul Hausmann, “Ce este dadaismul și ce vrea în Germania?”, Robert Motherwell, ed., Dada Painters and Poets: A Anthology, ediția a doua (Cambridge, Mass: Belknap Press, 1989).
[18] Michael Wing, “Despre-isme”, Instituții și radicali: un comentariu despre originile artei moderne și importanța tradiției“, Epoch Times, 16 martie 2017, https://www.theepochtimes.com/of-isms-institutions-and-radicals_2231016.html
[19] Katherine Brooks, “Una dintre cele mai controversate lucrări de artă din lume, îi supără pe catolici din nou”, Huffington Post, 13 mai 2014, https://www.huffingtonpost.com/2014/05/13/piss-christ-sale_n_5317545.html
[20] “Joseph Beuys: Revoluția suntem noi”, Tate, https://www.tate.org.uk/whats-on/tate-liverpool/exhibition/joseph-beuys-revolution-us
[21] Ben Cade, n.d., “Zhu Yu: Artistul chinez mâncând bebeluși ajunge hiperreal“, “Tripul culturii”, accesat la 26 iulie 2018, https://theculturetrip.com/asia/china/articles/zhu-yu-china-s-baby-eating-shock-artist-goes-hyperreal/.
[22] Brad Smithfield, “Lumea nu este suficientă de mare pentru mine și un Picasso: viața și opera de artă a lui John William Godward”, The Vintage News, 10 ianuarie 2017, https://www.thevintagenews.com/2017/01/10/world-not-big-enough-picasso-life-artwork-john-william-godward/
[23] Walter Frisch, ed., Schoenberg și lumea sa ( Princeton, NJ: Princeton University Press, 1999), 94.
[24] Norman Lebrecht, “De ce ne este încă frică de Schoenberg”, Lebrecht Weekly, 8 iulie 2001, http://www.scena.org/columns/lebrecht/010708-NL-Schoenberg.html
[25] Golan Gur, “Arnold Schoenberg și ideologia progresului în gândirea muzicală a secolului XX”, Căutare: Jurnalul pentru muzică nouă și cultură 5 (vara 2009), http://www.searchnewmusic.org/gur.pdf
[26] Ibid.
[27] David A. Noebel, “Menestreli Marxiști: Un manual privind subversiunea comunistă a muzicii“, 44-47.
[28] Jon Caramanica, “Lumea violentă a noului rap subteran”, New York Times, 22 iunie 2017, https://www.nytimes.com/2017/06/22/arts/music/soundcloud-rap-lil-pump-smokepurrp-xxxtentacion.html
[29] “Politica și corpul de dans”, Biblioteca Congresului, https://www.loc.gov/exhibits/politics-and-dance/finding-a-political-voice.html
[30] Michael Minnicino, “Noua epocă întunecată: Școala de la Frankfurt și corectitudinea politică”, reprodus de Fidelio Magazine (Winter 1992), a accesat 13 august 2018, http://archive.schillerinstitute.org/fid_91-96/921_frankfurt.html
[31] Mao Zedong, “Discuții la Forumul Yen’an privind literatura și arta”, 1942, Lucrări selectate de Mao Tse-Tung, (Marxists.org), https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-3/mswv3_08.htm .
[32] Mao Zedong, “Despre Noua Democrație”, 1940, Lucrări selectate din Mao Tse-Tung (Marxists.org), accesat la 13 august 2018, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-2/mswv2_26.htm
[33] André Breton, “Manifestul suprarealismului”, https://www.tcf.ua.edu/Classes/Jbutler/T340/SurManifesto/ManifestoOfSurrealism.htm .
[34] Allen Ginsberg, “America”, https://www.poetryfoundation.org/poems/49305/america-56d22b41f119f