Capitolul 5 (II): Infiltrarea în Occident

Cuprins

6. Noii marxişti care se închină lui Satana

7.  Marşul lung al stângii prin instituţii

8.  Corectitudinea politică: Poliţia de gândire a diavolului

9.  Răspândirea socialismului în Europa

10.  De ce ne înşală trucurile diavolului?

Referințe

*****

6. Noii marxişti care se închină lui Satana

Când revoluţia stradală a tinerilor occidentali se afla în plină desfăşurare, în anii 1960, a existat cineva care a respins naivitatea, sinceritatea şi idealismul lor. “Dacă radicalul adevărat constată că părul lung dă naştere unor bariere psihologice în comunicare şi organizare, atunci el îşi taie părul”, a spus el. Acesta era Saul Alinsky, un activist radical care a publicat cărţi, a predat studenţilor şi a supravegheat personal punerea în aplicare a teoriilor sale devenind, în cele din urmă, agitatorul “para-comunist” cu cea mai nefastă influenţă timp de zeci de ani.

În afară de cultul lui pentru Lenin şi Castro, Alinsky l-a slăvit, de asemenea, în mod categoric, pe diavol. În cartea sa “Reguli pentru radicali”, într-un epigraf menţiona: “Să nu uităm să ne reamintim cel puţin în treacăt de cel care a fost primul radical: din toate legendele noastre, din mitologie şi din istorie (şi cine poate şti unde se sfârşeşte mitologia şi începe istoria, sau cine poate face deosebirea între cele două?); ştim că primul radical ce este cunoscut omului şi care s-a răzvrătit împotriva «Establishmentului» (orânduririi – n.r) şi a făcut-o atât de eficient încât el, cel puţin, şi-a câştigat propriul regat – a fost Lucifer“.

Motivul pentru care numele cel mai potrivit pentru Alinsky ar trebui să fie „para-comunistul” este că, spre deosebire de Stânga Veche (stânga politică) din anii 1930 şi Noua Stângă (stânga culturală) din anii 1960, Alinsky a refuzat să-şi afirme idealurile politice. Viziunea sa asupra lumii consta în conceptele de „posesor”, „cei care au puțin și doresc să aibă mai mult” și „cei care nu nimic”. El a cerut celor care „nu au nimic” să se răzvrătească împotriva „posesorilor” prin orice mijloace şi să acapareze bogăţia şi puterea pentru a realiza o societate absolut “egală”. A căutat să profite de putere prin orice mijloace, distrugând, în acelaşi timp, sistemul social existent. A fost numit Lenin al stângii post-comuniste şi “Sun Tzu-ul” ei [1].

În “Reguli pentru radicali”, publicat în 1971, Alinsky şi-a prezentat în mod sistematic teoria şi metodele de organizare a comunităţii. Aceste reguli includ: “O tactică ce durează prea mult timp devine o piedică.” “Păstraţi presiunea.” “Ameninţarea este, de obicei, mai înspăimântătoare decât lucrul în sine”. “Ridiculizarea este cea mai puternică armă a omului”. “Alege obiectivul, fixează-l, personalizează-l şi polarizează-l”. [2] Esenţa regulilor sale era de a folosi mijloace fără scrupule pentru a-şi atinge obiectivele şi a câştiga putere.

Natura regulilor aparent seci ale lui Alinsky pentru organizarea comunităţii le revelează adevărata natură atunci când sunt aplicate în lume. Când războiul din Vietnam era în curs de desfăşurare, în 1972, George H. W. Bush, ambasadorul SUA la Naţiunile Unite, a ţinut un discurs la Universitatea Tulane. Studenţii anti-război au cerut sfaturi de la Alinsky şi el a spus că formatul standard de protest ar avea drept rezultat pur şi simplu expulzarea lor. Astfel, el a sugerat să poarte veşminte Ku Klux Klan şi, ori de câte ori Bush ar apăra războiul din Vietnam, ei ar protesta cu placarde şi ar spune: “KKK îl sprijină pe Bush.” Studenţii au făcut acest lucru cu rezultate foarte bune, obţinând atenţie.[3]

Alinsky şi urmaşii săi au fost încântaţi de alte două proteste pe care le-a planificat. În 1964, în negocierile cu autorităţile oraşului Chicago, Alinsky a elaborat planul de organizare a 2.500 de activişti pentru a ocupa toaletele din Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago, unul dintre cele mai aglomerate din lume, pentru a-l forța să-și oprească activitatea. Înainte de a-și realiza în mod efectiv planul, l-a divulgat, obligând autorităţile să negocieze.[4]

Pentru a forţa Kodak, cel mai mare angajator din Rochester, New York, să crească proporţia angajaţilor negri faţă de cei albi, Alinsky a venit cu o tactică similară. Profitând de venirea Orchestrei Filarmonice din Rochester, o tradiţie culturală importantă în oraş, Alinsky plănuia să cumpere sute de bilete pentru activiştii săi, hrănindu-i, în prealabil, numai cu fasole. Ei ar fi umplut teatrul şi ar fi distrus spectacolul datorită flatulenţei. Acest episod nu a avut loc, dar noua amenințare, precum şi alte tactici ale lui Alinsky, i-au consolidat poziţia în negocieri.

Cartea lui Alinsky lasă impresia că acesta este un individ sinistru, rece şi calculat. Modul lui de „organizare a comunităţii“ a fost, într-adevăr, o formă de revoluţie treptată. [5]

Erau mai multe diferenţe între Alinsky şi predecesorii lui. În primul rând, atât Stângiştii vechi, cât şi cei noi erau cel puţin idealişti în retorica lor, în timp ce Alinsky a dezbrăcat “revoluţia” de spoiala idealistă şi a expus-o ca pe o luptă de putere neinteresată de binele comunităţii. Când a condus antrenamentul pentru “organizaţiile comunitare”, el îi întreba în mod obişnuit pe cursanţi: De ce vă organizaţi? Unii spuneau că pentru a-i ajuta pe alţii, dar Alinsky răspundea țipând: “Vreţi să vă organizaţi pentru putere!” [6]

În manualul de instruire pe care urmaşii lui Alinsky îl studiau, el indica: “Nu suntem virtuoşi prin faptul că nu ne dorim puterea. […] Suntem cu adevărat laşi pentru că nu dorim putere”; “Puterea este bună”; “Neputinţa este rea”.[7]

În al doilea rând, Alinsky nu se gândea prea mult la tineretul rebel din anii ’60, care erau împotriva guvernului şi a societăţii. El a subliniat că, ori de câte ori este posibil, ar trebui să se intre în sistem şi să aşteptate oportunităţile de a o submina din interior.

În al treilea rând, scopul final al lui Alinsky a fost acela de a submina şi de a distruge, nu în beneficiul vreunui grup – astfel, în punerea în aplicare a planului său, a fost necesar să se ascundă scopul real cu obiective localizate sau etapizate care erau aparent rezonabile sau inofensive în sine, pentru a mobiliza mase mari să acţioneze. Când oamenii erau obişnuiţi să se mobilizeze, era uşor să fie mobilizaţi pentru a acţiona spre obiective mai radicale.

În “Regulile pentru radicali”, Alinsky a notat: “Orice schimbare revoluţionară trebuie să fie precedată de o atitudine pasivă, afirmativă şi non-provocatoare faţă de schimbare în rândul oamenilor noştri. […] Amintiţi-vă: odată ce organizaţi oameni în jurul unui lucru convenit de comun acord ca poluare, atunci o masă organizată de oameni este în mişcare. De aici este un pas mic şi natural către poluarea politică, spre poluarea Pentagonului”.

Un lider de la organizaţia Studenţii Pentru o Societate Democratică care a fost profund influenţat de Alinsky a exprimat bine esenţa protestelor de radicalizare: “Problema nu este niciodată problema, problema este întotdeauna revoluţia”. După anii ’60 radicalii de stânga au fost profund influenţaţi de Alinsky şi întotdeauna au transformat răspunsul la orice problemă socială în nemulţumire față de status quo-ul general, ca o piatră de temelie pentru avansarea cauzei revoluţionare.

În al patrulea rând, Alinsky a transformat politica într-un război de gherilă fără reţinere. În explicarea strategiei sale de organizare comunitară, Alinsky le-a spus studenţilor săi că trebuie să lovească ochii, urechile şi nasul inamicului. El notează în “Regulile pentru Radicali”: “Mai întâi ochii: dacă aţi organizat o asociaţie vastă, bazată pe mase importante de oameni, faceţi parade vizibile în faţa duşmanului şi arătaţi-vă puterea fără ascunzişuri. În al doilea rând, urechile: dacă organizaţia voastră e slabă numeric, atunci faceţi ce a făcut Gideon – ascundeţi-vă membrii în umbră, dar faceţi zgomot şi gălăgie astfel încât cei care ascultă să creadă că sunteţi mult mai mulţi decât în realitate. În al treilea rând, nasul: dacă organizaţia voastră e prea mică chiar şi pentru a face zgomot, atunci împuţiţi locul.

În al cincilea rând, în acţiunile sale în politică, Alinsky a subliniat folosirea celor mai rele aspecte ale naturii umane, inclusiv indolenţa, lăcomia, invidia şi ura. Uneori, participanţii la campaniile sale obţineau câştiguri minore, însă acest lucru i-a făcut mai cinici şi mai neruşinaţi. Pentru a submina sistemul politic şi ordinea socială a ţărilor libere, Alinsky se simțea fericit să-și conducă adepţii la faliment moral. Din aceasta se poate deduce că, dacă ar câştiga cu adevărat puterea, el nu ar avea nici grijă, nici milă față de foştii săi tovarăşi.

Zeci de ani mai târziu, două figuri proeminente din politica americană, care au fost profund influenţate de Alinsky, au ajutat la inaugurarea revoluţiei tăcute care a subminat civilizaţia, tradiţiile şi valorile americane. În acelaşi timp, protestele gen război de tip guerillă fără restricţii, care au fost susţinute de Alinsky, au devenit populare în America începând cu anii ’70. Acest lucru este clar prin protestul “vomit” din 1999 împotriva Organizaţiei Mondiale a Comerţului din Seattle (unde protestatarii au ingerat un medicament care a provocat vărsături, apoi au vărsat împreună în Plaza şi centrul de conferinţe), prin mişcarea “Occupy Wall Street“, prin mişcarea Antifa şi aşa mai departe.

Este important să menţionăm că într-una dintre paginile introductive ale “Regulilor pentru Radicali”, Alinsky și-a exprimat „recunoștința față de primul radical”, Lucifer. Mai mult, într-un interviu acordat revistei Playboy cu puţin timp înainte de moartea sa, Alinsky a spus că, dacă va muri, el ar “alege fără rezerve să meargă în iad” şi ar începe să organizeze proletarii de acolo pentru că “ei sunt oamenii mei”.[8]        

7. Marşul lung al stângii prin instituţii

Antonio Gramsci, un comunist italian proeminent, a promovat ideea de a se realiza un “marş îndelungat prin instituţii”. El a descoperit că este greu să incite oamenii prin credinţă ca să iniţieze o revoluţie pentru a răsturna un guvern legitim – şi astfel, pentru a face revoluţie, comuniştii se bazează pe un număr mare de soldaţi care împărtăşesc viziunea lor întunecată de moralitate, credinţă şi tradiţii. Atunci, revoluţia proletariatului trebuie să înceapă cu subminarea religiei, a moralităţii şi a civilizaţiei.

După eşecul revoluţiilor stradale din anii 1960, rebelii au început să intre în mediul academic. Ei au obţinut diplome, au devenit învăţători, profesori, oficiali guvernamentali şi jurnalişti şi au intrat în societatea mainstream pentru a duce “marşul îndelungat prin instituţii”. Astfel, ei s-au infiltrat şi au corupt instituţiile societăţii occidentale, care sunt cruciale pentru menţinerea moralităţii în societate. Acestea includ biserica, guvernul, sistemul educaţional, organele legislative şi judiciare, lumea artei, mass-media şi ONG-urile.

După anii 1960 Statele Unite sunt ca un pacient bolnav, care nu poate identifica cauza. Ideile pro-marxiste s-au infiltrat profund în societatea americană şi au intrat în metastază.

Printre numeroasele teorii şi strategii revoluţionare care au fost prezentate, strategia “Cloward-Piven” propusă de doi sociologi de la Universitatea Columbia a devenit printre cele mai cunoscute şi a fost testată cu un anumit grad de succes.

Conceptul central al strategiei Cloward-Piven este de a folosi sistemul de protecţie socială pentru a forţa prăbuşirea guvernului. Conform politicii guvernului american, numărul de persoane eligibile pentru beneficii sociale este cu mult mai mare decât numărul persoanelor care primesc în realitate beneficii. Atâta timp cât aceşti oameni sunt încurajaţi sau organizaţi să beneficieze de avantaje, ei vor folosi în scurt timp toate fondurile guvernului, astfel încât, guvernul nu va putea să le mai satisfacă cererile.

Implementarea specifică a acestei strategii a fost făcută de Organizaţia Naţională a Dreptului de Asistenţă Socială (NWRO). Potrivit statisticilor, între 1965 şi 1974, numărul familiilor monoparentale care beneficiază de beneficii a crescut de la 4,3 milioane la 10,8 milioane, mai mult decât dublu. În 1970, 28% din bugetul anual al oraşului New York a fost alocat pentru cheltuieli sociale. În medie, din fiecare două persoane care au lucrat, o persoană a primit beneficii. Din anii 1960 până în 1970, numărul persoanelor care au primit beneficii în New York a crescut de la 200.000 la 1,1 milioane. În 1975, New York City a fost aproape în faliment.

Strategia Cloward-Piven este menită să ducă la criză. Astfel, poate fi considerată o punere în aplicare a teoriilor lui Alinsky, dintre care una este de a îţi “obliga duşmanul să-şi respecte propriile reguli”.

Începând cu revoluţia bolşevică condusă de Lenin, Partidul Comunist s-a dovedit capabil de intrigă şi de ţesut planuri. Cu un număr foarte mic de oameni, a creat “revoluţii” şi “crize” puternice de care ar putea profita mai apoi.

Asemenea lucruri se întâmplă în politica americană. De exemplu, unele dintre ideile Stângii din Statele Unite sunt atât de radicale, încât par a fi de neînţeles pentru majoritatea oamenilor. De ce, de exemplu, parlamentarii şi oficialii aleşi par să reprezinte doar glasul minorităţilor extreme (cum ar fi oamenii transgender), dar ignoră problemele importante de trai ale majorităţii? Răspunsul este simplu: ei nu reprezintă o opinie publică reală.

Lenin a spus, odată, că sindicatele sunt “curelele de transmisie ale Partidului Comunist la mase” [9]. Comuniştii au constatat că, atâta timp cât controlează sindicatele, ei controlează un număr mare de voturi. Atâta timp cât controlează voturile, aceştia pot face oficialii aleşi şi parlamentarii să le execute comenzile. De aceea, comuniştii caută să obţină controlul asupra sindicatelor, controlând astfel un număr mare de parlamentari şi oficialităţi alese pentru a transforma programul politic subversiv al comuniştilor în programul politic al stângii.

W. Cleon Skousen a scris în cartea sa “The Naked Communist“ că unul dintre cele 45 de scopuri ale comuniştilor constă în “Capturarea unuia sau a ambelor partide politice în Statele Unite”, iar acest lucru se realizează printr-o astfel de operaţiune. Pentru a-şi menţine drepturile şi interesele de bază, muncitorii obişnuiţi trebuie să se alăture sindicatelor şi astfel să devină pionii lor. Un principiu identic este la locul de muncă atunci când se plătesc taxe de protecţie grupurilor de crimă organizată.

Analiza lui Trevor Loudon despre modul în care partidele comuniste deturnează ţările democratice se referă la acest lucru. Loudon împarte procesul în trei etape:

Primul pas – formarea politicilor. În timpul războiului rece, Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au formulat politici care vizează ţările democratice. Scopul era de a infiltra şi de a dezintegra aceste ţări şi de a le transforma în mod paşnic din interior.

Pasul al doilea – îndoctrinarea. În timpul războiului rece, mii de comunişti din întreaga lume au fost antrenaţi în fiecare an în Uniunea Sovietică şi în ţările socialiste din est. Formarea s-a concentrat asupra modului de utilizare a mişcărilor forţei de muncă, a mişcărilor de pace, a bisericilor şi a grupurilor neguvernamentale pentru a influenţa partidele de stânga din ţările lor.

Pasul al treilea – implementarea. După Războiul Rece, grupurile socialiste şi comuniste locale din ţările occidentale au început să joace un rol mai dominant.

Un număr mare de americani influenţaţi de ideologia comunistă au intrat în mainstream-ul social. Ei s-au angajat în politică, în educaţie, în cercetare academică, sau au intrat în mass-media sau în organizaţiile neguvernamentale. Ei folosesc experienţa acumulată de-a lungul mai multor generaţii pentru a transforma Statele Unite din interior, iar Statele Unite aproape că au căzut în mâinile lor.

Iniţial, sistemele ţărilor democratice au fost concepute pentru persoane cu un anumit standard și dispoziţie morală. Pentru cei care folosesc toate mijloacele pentru a-şi atinge scopurile rele, acest sistem are multe lacune. Există numeroase modalităţi superficial legitime pentru a submina o societate liberă.

Există o vorbă în China: “Nu ne este frică de hoţi că fură, ne temem de ei numai gândindu-ne la asta”. Comuniştii şi cei care acţionează din ignoranță în numele lor încearcă să submineze sistemul politic şi social al societăţilor libere în orice fel pot. După decenii de planificare şi funcţionare, guvernele şi societăţile din Statele Unite şi ţările occidentale au fost grav erodate, deoarece gândirea şi elementele comuniste au intrat în politica SUA.

8. Corectitudinea politică: Poliţia de gândire a diavolului

Ţările comuniste exercită un control strict asupra discursului şi a gândirii. Cu toate acestea, începând cu anii 1980, o altă formă de control a libertăţii de expresie şi a gândirii a apărut în Occident. Poliţia gândirii foloseşte stindardul “corectitudinii politice” pentru a acţiona necontrolat în mass-media, în societate şi în sistemul educaţional, folosind sloganuri şi critici în masă pentru a restrânge libertatea de expresie şi gândirea. Chiar dacă mulţi au simţit deja puterea malefică a controlului său, ei nu au înţeles originea ideologică.

Expresii precum “corectitudinea politică”, împreună cu “progresul” şi “solidaritatea” sunt toate cuvinte care au fost folosite de mult timp de partidele comuniste. Sensul lor superficial este evitarea utilizării limbajului discriminatoriu faţă de minorităţi, femei, persoane cu handicap şi altele. De exemplu, “oamenii de culoare” urmează să fie numiţi “afro-americani”, indienii vor fi numiţi “americani nativi”, imigranţii ilegali vor fi numiţi “lucrători nedocumentaţi” şi aşa mai departe.

Cu toate acestea, consecința ascunsă a corectitudinii politice este clasificarea persoanelor în grupuri, în funcţie de statutul victimelor. Cei mai oprimaţi ar trebui, prin urmare, să beneficieze de cel mai mare respect şi curtoazie. Indiferent de comportamentul şi talentul individual, această judecată este făcută exclusiv pe identitatea persoanei şi se numeşte astfel “politică de identitate”.

Acest stil de gândire este extrem de popular în Statele Unite şi în alte ţări occidentale. Conform unei astfel de logici, lesbienele de culoare, care sunt asuprite prin prisma unor vectori de rasă, sex şi preferinţă sexuală, se situează în fruntea victimelor. Dimpotrivă, bărbaţii albi, heterosexuali sunt consideraţi cei mai privilegiaţi şi, în logica politicii victimelor, la cel mai jos nivel al polului totem.

Acest tip de clasificare este identic cu ceea ce se întâmpla în ţările comuniste, unde indivizii erau clasificaţi ca aparținând „celor cinci clase de roșu” sau “celor cinci clase de negru”, în funcţie de statutul lor de avere şi de clasă înainte de revoluţie. Partidul Comunist Chinez a eliminat şi a asuprit proprietarii de terenuri şi capitaliştii din cauza statutului lor greşit de clasă, a atacat intelectualii cu apelative precum “Împuțitul bătrân al IX-lea” şi a scandat că “cei săraci sunt cei mai deştepţi, nobilii cei mai proşti”.

Din motive istorice complexe, inclusiv din motive sociale şi individuale, unele grupuri au o poziţie politică şi socio-economică inferioară, care nu poate fi pur şi simplu explicată ca opresiune. Dar corectitudinea politică trasează o limită artificială în mintea oamenilor. Ea stabileşte un binar, afirmând că numai cei care sunt de acord cu pretenţiile de corectitudine politică trebuie să fie consideraţi morali, în timp ce cei care nu sunt de acord sunt acuzaţi că sunt rasişti, sexişti, homofobi, antiislamici şi aşa mai departe. Prin ea ia naștere o gândire în alb și în negru, în baza căreia sunt considerați morali numai aceia, care sunt de acord cu viziunea „corectitudinii politice”. Cei care i se opun sunt considerați rasişti, sexişti, homofobi, antiislamici şi aşa mai departe.

Universităţile, care ar trebui să promoveze o cultură a libertăţii de expresie, au devenit închisori ale minţii. Lumea este tăcută şi nu poate să lupte în mod deschis şi sincer cu o serie de probleme în politică, economie şi cultură. Sub numele de corectitudine politică, unele organizaţii scot, în continuare, religia tradiţională din sfera publică. Mai mult, unele ţări au extins definiţia “discursului de ură”, au pus în aplicare această definiţie extinsă în lege şi, prin urmare, au folosit legea pentru a obliga şcolile, mass-media şi companiile de internet să se conformeze. [10] Acesta este un pas spre aceleaşi restricţii de vorbire, ca și în statele comuniste.

După alegerile din 2016 din SUA, Statele Unite s-au divizat în continuare. Mitinguri de protest au izbucnit în oraşe mari, iar încălcările libertăţii de exprimare au devenit frecvente. În septembrie 2017, apariţia autorului conservator Ben Shapiro, invitat să vorbească la Universitatea din California-Berkeley, a fost deraiată din cauza ameninţărilor Antifa de provocare a unui conflict violent. Poliţia din Berkeley a fost pregătită şi a trimis trei elicoptere de poliţie, iar cheltuielile de securitate au fost estimate la peste 600.000 de dolari. [11]

Un reporter l-a întrebat pe un protestatar tânăr student, cum rămâne cu primul amendament? Studentul a spus că nu mai este un document relevant. În mod ironic, un eveniment care a marcat începutul mişcării studenţeşti, în 1964, la Berkeley, a fost o luptă pentru libertatea de exprimare. În aceste zile, stânga foloseşte dreptul la libertatea de exprimare, încercând să-i priveze pe alţii de a avea un mijloc legitim de a se face auziți.

În martie 2017, omul de ştiinţă american Charles Murray a fost invitat să vorbească la Colegiul Middlebury din Vermont. În timp ce era acolo, el a fost agresat fizic şi un profesor însoţitor la colegiu a fost rănit. În martie 2018, profesorul titular Amy Wax de la Universitatea din Pennsylvania, facultatea de drept, a fost demis din unele funcții didactice, după publicarea unui articol “incorect din punct de vedere politic”.[13] Alte organizaţii, care acţionează sub stindardul „Noi ne opunem discursului de ură”, au etichetat grupuri conservatoare obişnuite drept “grupuri de ură”. În plus, au existat cazuri de autori conservatori şi de cercetători care au fost ameninţaţi cu privire la libertatea de exprimare sau participarea la diverse evenimente. [14]

Intruziunea asupra libertăţii de exprimare de către Stânga nu face parte din dezbaterile normale dintre oameni cu idei diferite. În schimb, este vorba despre spectrul comunismului care foloseşte oameni cu rele intenţii, provocându-i să ascundă adevărul şi să suprime vocile oneste sau cel puţin normale. Corectitudinea politică, în esenţă, se referă la înlocuirea standardelor morale pozitive cu standarde politice deviante, reprezentând poliţia ideologică a diavolului.

9. Răspândirea socialismului în Europa

Internaţionala Socialistă a evoluat din cea de-a Doua Internaţională, fondată de Engels în 1889. La momentul înfiinţării celei de-a Doua Internaţionale, existau peste 100 de partide politice în întreaga lume, fondate pe marxism. Dintre acestea, în ţările respective, 66 erau partide de guvernământ care au aderat la socialism. Numele “Internaţionala Socialistă” îşi are originea în 1951, după cel de-al Doilea Război mondial, şi a constat din partide social-democrate din întreaga lume.

Există partide socialiste descendente ale celei de-a Doua Internaţionale în întreaga Europă, multe dintre ele devenind chiar partide de guvernământ. Socialiştii timpurii i-au inclus pe Lenin, care a încurajat revoluţia violentă şi pe oameni ca Kautsky şi Burns, care au promovat reforme progresiste. În cadrul Internaţionalei Socialiste, democraţia socialistă şi socialismul democratic erau aproape identice. Ambele au promovat ideea că socialismul este noul sistem care va înlocui capitalismul. În prezent, Internaţionala Socialistă include peste 160 de organizaţii și de membrii, fiind cea mai mare organizaţie politică internaţională din lume.

Partidul Socialiștilor Europeni, care activează în Parlamentul European, este, de asemenea, o organizaţie aliată Internaţionalei Socialiste, din care fac parte partidele social-democrate din UE şi din ţările învecinate. Ființează în cadrul Parlamentului European din 1992 iar membrii săi  activează în majoritatea organizaţiilor europene, inclusiv Parlamentul European, Comisia Europeană şi Consiliul European.

În prezent, Partidul Socialiștilor Europeni este format din 32 de membri ai partidelor din 25 de ţări din UE şi Norvegia, opt membri asociaţi şi cinci observatori, în total 45 de membrii. Se angajează într-o gamă imensă de activităţi. Principalele obiective revendicate de Partidul Socialiștilor Europeni, în sine, sunt consolidarea mişcării socialiste şi social-democrate în cadrul UE şi în întreaga Europa şi dezvoltarea unei strânse cooperări între partidele membre, grupurile parlamentare şi altele asemenea. În esenţă, funcţionează pentru a promova energic cauza socialistă.

Partidul Social Democrat Suedez, partidul de guvernământ din Suedia, susţine deschis că foloseşte marxismul ca ghid teoretic. În decursul mai multor decenii în care a condus ţara, a promovat ideologiile socialiste ale egalităţii şi bunăstării sociale. Portretele lui Marx şi Engels încă mai atârnă, astăzi, în sălile Partidului.

Principiile directoare ale Partidului Laburist din Marea Britanie se bazează pe socialismul fabian. După cum s-a discutat mai devreme, socialismul fabian este pur şi simplu o altă versiune a marxismului, dar subliniază folosirea unor metode treptate pentru a realiza tranziţia de la socialism la comunism. De asemenea, susţine impozitele ridicate, beneficii sociale mari şi alte idei socialiste. În ultimele decenii, Partidul Laburist a devenit de multe ori partidul de guvernământ al Angliei şi a pledat mereu pentru ideile fabiane socialiste.

Partidul Comunist Britanic a fost, de asemenea, foarte activ în încercarea de a influenţa politica britanică, editând propria publicaţie The Morning Star. Partidul Comunist Britanic a fost înfiinţat în 1920, iar în perioada apogeului său politic, membrii de partid au fost aleşi în Camera Comunelor. La începutul recentelor alegeri din Anglia, Partidul Comunist Britanic a anunţat brusc că intenţionează să sprijine liderul politic al stângii, Partidul Laburist.

Un membru important al Partidului Laburist a petrecut 40 de ani promovând socialismul și naţionalizarea activelor. În septembrie 2015, el a devenit şeful Partidului Laburist, cu un avans covârşitor de 60%. Acest politician a fost timp de mulți ani un participant proeminent în evenimentele şi activităţile LGBT. Când un reporter al BBC l-a întrebat despre opiniile lui despre Marx, acesta l-a lăudat pe Marx ca fiind un mare economist şi o “figură fascinantă care a observat multe lucruri şi de la care putem învăţa multe lucruri”.

Partidul Socialist din Franţa este cel mai mare partid politic de centru-stânga din Franţa şi membru al Internaţionalei Socialiste (IS) şi al Partidului Socialiştilor Europeni (PSE). Candidatul său nominalizat la preşedinţie a fost ales Preşedinte al Franţei în 2012.

Antonio Gramsci, veteran comunist al Italiei, nu numai că a înfiinţat Partidul Comunist din Italia, în 1921, dar a deţinut și funcţia de secretar general. Până în anii 1990, Partidul Comunist din Italia a fost foarte activ, pentru o lungă perioadă de timp menţinându-şi poziţia de cel de-al doilea mare partid politic. În 1991, partidul a fost redenumit Partidul Democrat al Stângii.

Germania nu face excepţie; este locul de naştere al lui Marx şi Engels, şi locul de obârșie al Școlii de la Frankfurt, o altă expresie a marxismului.

Alte ţări europene, precum Spania, Portugalia, au partide politice foarte active, cu influenţă semnificativă. Toată Europa, nu numai ţările est-europene, este dominată de comunism. Ţările necomuniste din nordul Europei, Europa de Sud şi Europa de Vest adăpostesc și promovează în mod intenţionat sau neintenţionat ideologii şi politici comuniste. A spune că Europa este în “mâinile dușmanului” nu este o exagerare.

10. De ce ne înşală trucurile diavolului?

Sociologul american Paul Hollander, în cartea sa “Politic Pilgrims, a istorisit poveştile multor intelectuali tineri fermecaţi de comunism care au călătorit în Uniunea Sovietică, în China maoistă şi în Cuba comunistă. În timp ce în acele locuri aveau loc abuzuri îngrozitoare, aceşti tineri pelerini politici nu au văzut nimic din ele şi, la întoarcerea lor, au scris cu entuziasm cărţi care glorificau politicile socialiste.[15]

Ideologia comunistă este o ideologie a diavolului şi, odată cu trecerea timpului, oamenii au văzut din ce în ce mai clar că oriunde ajunge comunismul, este însoţit de violenţă, minciuni, război, foamete şi dictatură. Întrebarea este: “De ce există încă atât de mulţi oameni care ajută din toată inima diavolul să-şi răspândească minciunile, chiar şi să devină instrumentele lui obediente?”

În Statele Unite, de exemplu, persoane din diferite perioade de timp au fost atrase de comunism din diverse motive. Membrii partidelor precursoare ale Partidului Comunist din SUA au fost imigranţi. Starea lor economică era precară şi le era greu să se amestece în comunitate. Astfel, ei s-au alăturat partidului, în principal datorită influenţelor din ţara lor (în primul rând Rusia şi ţările din Europa de Est).

După Marea Depresiune, influenţa marxismului în Vest a crescut dramatic, și aproape întreaga clasă intelectuală din Occident a început o întoarcere spre stânga. Numeroşi intelectuali au mers să viziteze Uniunea Sovietică, și după ce s-au întors, au avut prezentări şi au scris cărţi care promovau ideologia comunistă. Cei implicaţi au inclus mulţi gânditori influenţi, scriitori, artişti şi reporteri.

Generaţia “Baby Boomer” a intrat în colegiu în anii 1960, crescând în timpul afluenţei postbelice, totuşi a fost condusă pe căi greșite de ideologiile comuniste strâmbe, preluând alte poziţii anti-culturale, care au luat forma protestelor anti-război, a feminismului şi a multor lucruri asemănătoare. Următoarea generaţie de elevi a învățat lucruri de stânga direct din manuale, pentru că profesorii lor au fost “radicalii titulari” – astfel “ lungul marș al comunismului prin instituţii”  a reușit în cele din urmă să înceapă un ciclu menit să se reproducă şi să se auto-întreţină permanent.

Într-o carte dedicată expunerii comunismului, “Maeștrii Înșelăciunii“, directorul FBI, J. Edgar Hoover, al cărui mandat a durat 37 de ani, a clasificat activiştii comunişti în cinci grupuri: membrii partidului, membri de partid clandestini, simpatizanţi, oportunişti (sprijinind comuniştii de dragul propriului interes) şi dupes (cei înşelaţi) [16]. În realitate, există foarte puţini activişti comunişti extrem de răi şi înveteraţi; nu demonstrează asta clar că majoritatea membrilor Partidului Comunist au fost pur şi simplu traşi pe sfoară?

Cartea jurnalistului american John Silas Reed “Zece zile care au șocat lumea“, şi cartea lui Edgar Snow “Steaua roșie deasupra Chinei”,  au jucat un rol major în promovarea ideologiei comuniste în întreaga lume. Reed este unul dintre cei trei americani care a fost îngropat în Necropolisul din Zidul Kremlinului, ceea ce înseamnă că el însuşi era un activist comunist. Descrierea pe care a făcut- o Revoluţiei din Octombrie nu a fost o raportare obiectivă a evenimentelor reale, ci o propagandă politică atent elaborată.

Snow a fost un simpatizant al comunismului. În 1936, schema interviului acordat unui membru al PCC a inclus întrebări din zece domenii, incluzând diplomaţia, apărarea împotriva invaziei inamice, opinii privind tratatele inegale, investiţiile străine, opinii asupra naziştilor şi multe altele. Mai târziu, Mao Zedong l-a întâlnit pe Reed într-o peşteră din Shanbei (partea de nord a provinciei Shaanxi) pentru a răspunde unor întrebări, astfel încât să poată fi creată o impresie favorabilă  asupra PCC-ului. Tânărul şi naivul Reed a fost folosit ca un instrument de către perfidul PCC pentru a-şi difuza minciunile atent elaborate lumii.

Iuri Bezmenov, fost spion al KGB, şi-a amintit experienţa de a primi “prieteni” străini atunci când a lucrat ca spion. Programul lor era aranjat parţial de Serviciul de Informaţii Externe al Uniunii Sovietice. Vizitele lor la biserici, şcoli, spitale, grădiniţe, fabrici şi multe altele au fost pre-aranjate. Cei implicaţi erau comunişti sau oameni de încredere din punct de vedere politic şi au fost antrenaţi pentru a se asigura că vor vorbi la unison. El a citat, ca exemplu, momentul în care Look, o revistă americană importantă în anii 1960, a trimis jurnalişti în Uniunea Sovietică şi la sfârşit a printat materiale pregătite de forţele de securitate sovietice, inclusiv fotografii și copii printate.

Astfel, propaganda sovietică a ieşit în public sub numele unei reviste din SUA, înşelând americanii. Iuri Bezmenov a spus că mulţi jurnalişti, actori şi sportivi renumiţi pot fi scuzaţi de faptul că nu au văzut realitatea în timpul vizitei în Uniunea Sovietică, dar comportamentul multor politicieni occidentali a fost de neiertat. Ei au țesut minciuni şi au căutat cooperarea cu comuniştii sovietici pentru propria lor reputaţie şi profit, a spus el, numindu-i corupţi moral. [17]  

În cartea “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști, dr. Fred Schwartz a analizat de ce unii tineri din familii bogate au fost ademeniţi de comunism. El a enumerat patru motive: în primul rând, dezamăgirea faţă de capitalism; în al doilea rând, credinţa într-o filosofie materialistă a vieţii; al treilea, aroganţa intelectuală; al patrulea, o nevoie religioasă neîmplinită. Aroganţa intelectuală se referă la experienţa tinerilor în vârstă de aproximativ 18-20 de ani care cad uşor pradă propagandei comuniste din cauza înţelegerii lor parţiale a istoriei şi a dorinţei de a se revolta împotriva tradiţiei, autorităţii şi culturii etnice în care au crescut.

“Nevoia religioasă neîmplinită” se referă la faptul că toată lumea are un fel de impuls religios în interiorul lui, care transcende individul. Cu toate acestea, ateismul şi teoria evoluţiei ce le-a fost instilată în şcoală a făcut imposibilă obţinerea satisfacţiei din religia tradiţională. Fantezia comunistă a “eliberării întregii omeniri” profită de această nevoie umană latentă şi joacă rolul unei religii false.[18]

Intelectualii s-au lăsat păcăliţi de ideologiile radicale. Un astfel de fenomen a atras atenţia savanților. În cartea sa, “Opiumul intelectualilor“, Raymond Aron a subliniat că, pe de o parte, intelectualii din secolul al XX-lea au criticat sever sistemul politic tradiţional, dar, pe de altă parte, au tolerat generos sau chiar au privit îngăduitor dictatura şi măcelurile comuniste. El i-a caracterizat pe intelectualii de stânga ce şi-au transformat ideologia într-o religie seculară ca ipocriţi, arbitrari şi fanatici.

În cartea sa, “Intelectuali: de la Marx şi Tolstoi la Sartre şi Chomsky”, Paul Johnson, istoric britanic, a analizat vieţile şi opiniile politice radicale ale lui Rousseau şi ale duzinii de intelectuali care l-au urmat. El a descoperit că împărtăşeau slăbiciunea fatală a aroganţei şi egocentrismului.[19]

În cartea sa, “Intelectualii şi societatea”, cercetătorul american Thomas Sowell a ilustrat în mod amplu aroganţa extraordinară a acestor intelectuali.

Aceşti oameni de ştiinţă şi-au bazat analizarea intelectualilor comunişti pe o judecată şi o analiză atentă, dar dorim să atragem atenţia asupra unui alt motiv, pe care ei nu l-au acoperit, ceea ce explică de ce intelectualii pot fi atât de uşor păcăliţi. Comunismul este o ideologie demonică care nu aparţine niciunei culturi tradiţionale din societatea umană. Deoarece militează împotriva naturii umane, ea nu poate fi niciodată dezvoltată organic de către om, ci trebuie pusă în aplicare şi insuflată din exterior. Sub influenţa ateismului şi materialismului, mediul academic și educațional contemporan au abandonat credinţa în divinitate. Credinţa oarbă în ştiinţă şi venerarea aşa-numitei raţiuni umane face posibil ca oamenii să devină sclavi ai acestei ideologii demonice.

Începând cu anii 1960, comunismul s-a angajat într-o invazie pe scară largă în educația americană. Şi mai rău, mulţi tineri – bombardaţi de mass-media de stânga şi cărora le-a fost acordată o educaţie simplificată – se abandonează televiziunii, jocurilor pe calculator, internetului şi social media. Se transformă în “fulgi de zăpadă”, oameni care nu au cunoştinţe, o perspectivă globală, un sentiment de responsabilitate, un sentiment de istorie şi capacitatea de a face faţă provocărilor. Cu ideologiile comuniste sau derivate din comunism insuflate în ei de generaţia părinţilor, ei devin îndoctrinaţi şi, de acum înainte, folosesc un cadru deformat pentru a evalua faptele la care sunt martori. Adică, minciunile comuniste au format o peliculă în jurul lor, împiedicându-i să aibă o viziune clară a realităţii.

Pentru a înşela oamenii, diavolul a exploatat pe scară largă slăbiciunile umane ale stupidităţii, ignoranţei, egoismului, lăcomiei şi credulităţii. Între timp, s-a profitat şi de idealismul şi fanteziile romantice ale unei vieţi frumoase. Acesta este cel mai trist lucru dintre toate. De fapt, un stat comunist nu este nimic asemănător fanteziilor romantice ale adevăraţilor credincioşi comunişti. De fapt, dacă ar fi trăit într-un regim comunist, în loc să îl viziteze într-un tur plăcut, ei și-ar fi putut dea seama de acest lucru.

*****

Spectrul comunist s-a infiltrat în Occident prin deghizare. Numai când depăşim fenomenele concrete şi ne situăm pe un plan mai înalt, putem vedea, cu adevărat, adevărata imagine şi scopurile spectrului.

Motivul real pentru care spectrul şi-ar putea atinge scopul este că oamenii şi-au abandonat credinţa în divinitate şi şi-au relaxat standardele morale. Numai prin revitalizarea credinţei în divinitate, prin curățarea minţii şi prin ridicarea moralităţii putem să scăpăm de influenţa şi controlul demonic. Dacă toată societatea umană s-ar întoarce la tradiţie, spectrul nu ar avea unde să se ascundă.

Referințe

[1] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009), pp. 6, 16.

[2] Saul Alinsky, “Tactici,” Reguli pentru Radicali: O inițiere practică pentru radicalii realiști (New York: Vintage Books, 1971).

[3] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009), pp. 42–43.

[4] “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”, New English Review https://www.newenglishreview.org/Daniel_Mallock/Playboy_Interview_with_Saul_Alinsky/

[5] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009). https://newrepublic.com/article/61068/the-agitator-barack-obamas-unlikely-political-education

[6] Ibid.

[7] Ibid.

[8] “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”, New English Review https://www.newenglishreview.org/Daniel_Mallock/Playboy_Interview_with_Saul_Alinsky/

[9] V. I. Lenin, “Proiect de disertație despre rolul și funcțiile sindicatelor în cadrul noii politici economice”, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1921/dec/30b.htm.

[10] Pinkoski, Nathan. 2018. “Jordan Peterson marchează punctul comutatorului de dreapta și stânga al expresiei libere” The Federalist. February 2, 2018. http://thefederalist.com/2018/02/02/jordan-peterson-marks-fulcrum-right-lefts-side-switch-free-expression/

[11] “Protestele Antifa reprezintă costuri de securitate ridicate pentru săptămâna libertății de exprimare de la Berkeley, dar cine plătește factura?” Fox News, September 15, 2017.  http://www.foxnews.com/us/2017/09/15/antifa-protests-mean-high-security-costs-for-berkeley-free-speech-week-but-whos-paying-bill.html.

[12] Chris Pandolfo, “Cine este cu adevărat: Liderul studenților spune că 1A nu se aplică lui Ben Shapiro”, Conservative Review. October 20, 2017. https://www.conservativereview.com/news/true-colors-student-leader-says-1a-doesnt-apply-to-ben-shapiro/.

[13] “Profesorul Penn își pierde dreptul de predare pentru că spune că studenții negri ‘rar’ iau note mari”New York Daily News , 15 martie 2018” New York Daily News, March 15, 2018, http://www.nydailynews.com/news/national/law-professor-upenn-loses-teaching-duties-article-1.3876057.

[14] “Campusul Haos: Țipete zilnice timp de o săptămână“, National Review, 12 octombrie 2017,, https://www.nationalreview.com/corner/campus-chaos-daily-shout-downs-week-free-speech-charles-murray/.

[15] Paul Hollander, “Pelerini Politici” (New York: Oxford University Press, 1981).

[16] J. Edgar Hoover, “Maeștrii Înșelăciunii”(New York: Henry Holt and Company, 1958), 81-96.

[17] Tomas Schuman (Yuri Bezmenov), “Lipsa ‘Novoste’ este o știre bună”  (Los Angeles: Almanac, 1985), 65–75.

[18] Fred Schwartz și David Noebel, “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști (și socialiști și progresiști)” (Manitou Springs, Colo.: Christian Anti-Communism Crusade, 2010), pp. 44–52.

[19] Paul Johnson, Intelectuali: de la Marx și Tolstoi la Sartre și Chomsky, ediție revizuită 2007 (Harper Perennial), p. 225.

中文正體