Capitolul 3: Uciderea în masă în Est
Cuprins
1. Fundamentele violente ale conducerii comuniste
a. Ascensiunea comuniştilor sovietici
b. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea
2. Masacrarea perfidă a clasei muncitoare
a. Suprimarea muncitorilor şi ţăranilor sovietici
b. Partidul Comunist Chinez urmează modelul sovietic
3. Brutalitatea absolută a Partidului Comunist
I. Atrocităţile comunismului sovietic
a. Gulagul, inspiraţia pentru Lagărele Morţii ale lui Hitler
b. Holodomor – exterminarea prin înfometare
c. Marea teroare activează elita sovietică
II. Atrocităţile Partidului Comunist Chinez
a. Marea foamete din China
b. Masacrul fanatic şi genocidul cultural al Revoluţiei culturale
c. Un rău fără precedent: Campania de persecuţie a Falun Gong
*****
Introducere
S-a împlinit un secol de când Partidul Comunist a preluat puterea în Uniunea Sovietică. Potrivit documentelor compilate de Congresul SUA, regimurile comuniste au fost responsabile de moartea a cel puţin 100 de milioane de persoane. [1] Cartea Neagră a Comunismului detaliază această istorie a crimei. [2]
Din documentele declasificate de guvernele naţiunilor din fosta Uniune Sovietică şi din Europa de Est, precum şi din dosarele oficiale ale victimelor campaniilor politice comuniste din China şi Coreea de Nord, publicul a putut să-şi facă o imagine de ansamblu, cuprinzătoare, asupra dependenţei Partidului Comunist de a ucide.
Totalitarismul comunist este adesea comparat cu cel al naziştilor. Deşi există multe paralele, există o distincţie crucială deseori ignorată: naziştii au ucis pentru a elimina fizic evreii, însă măcelul fizic este departe de a fi scopul final al comunismului.
Persoanele religioase nu consideră moartea fizică drept moartea adevărată, deoarece sufletul merge în Cer sau se naște din nou în ciclul reîncarnării. Partidul Comunist foloseşte uciderea ca pe un instrument de plantare a seminţelor terorii în minţile oamenilor, forţându-i să-i accepte ideologia perversă. Prin distrugerea moralităţii, sufletele oamenilor sunt condamnate la damnare. Partidul Comunist nu urmăreşte numai să distrugă corpul fizic al omului, ci şi să-i distrugă sufletul.
O altă caracteristică a Partidului Comunist este intensitatea cu care efectuează epurările interne şi îl selectează pe cel mai crud dintre lideri. Pentru mulţi oameni este dificil să înţeleagă raţiunea din spatele barbariei cauzate de partidul comunist propriilor cadre, inclusiv a celor care au căzut victime doar pentru că s-au abătut de la linia partidului pe anumite probleme, fiind totuşi complet loiali Partidului şi conducerii sale.
Un motiv este că Partidul Comunist, în răzvrătirea sa împotriva Divinității şi a omenirii, are o teamă instinctivă că i se apropie sfârşitul. Pentru a se întări, Partidul trebuie să recruteze indivizi cărora nu le pasă de bine sau rău. Aceşti indivizi se remarcă în procesul de ucidere în masă, iar ridicarea lor în poziţii de conducere permite spectrului comunist să asigure perpetuarea tiraniei sale pământeşti.
În 1989, cadrele Partidului Comunist Chinez (PCC) care au refuzat să participe la masacrul din 4 iunie au fost epurate. Jiang Zemin, care şi-a demonstrat cruzimea în timpul evenimentelor, a fost promovat pentru a deveni liderul PCC. După ce Jiang a început persecuţia împotriva Falun Gong în 1999, el a promovat înalt oficiali precum Luo Gan şi Zhou Yongkang, deoarece şi-au demonstrat capacitatea de a comite cele mai brutale crime în campania de persecuţie.
Un alt stimulent pentru a asigura perpetuarea crimelor este recrutarea participanţilor din societate, aşa cum s-a făcut în timpul Revoluţiei Culturale. Prin săvârşirea unor crime şi a altor infracţiuni, masele au devenit complici la brutalitatea PCC, iar cei mai brutali făptaşi au devenit urmaşii cei mai vajnici ai Partidului. Chiar şi astăzi, mulţi foşti membri ai Gărzilor Roşii care au săvârșit abuzuri şi crime în timpul Revoluţiei Culturale, nu au remuşcări pentru crimele comise, spunând că nu regretă evenimentele tinereţii.
Mai mult, prin uciderea în mod deschis şi deliberat a victimelor sale, Partidul Comunist conduce populaţia la obedienţă. Toate acestea ne permit să expunem un principiu general: de-a lungul istoriei, crimele au avut loc sub un guvern tiranic sau în timp de război pentru că a existat întotdeauna un duşman care urma să fie învins. Este o caracteristică a Partidului Comunist că trebuie să aibă un dușman și, dacă nu există dușmani, trebuie să-i inventeze astfel încât să poată continua să ucidă.
Într-o ţară precum China, cu o istorie lungă şi o cultură bogată, Partidul Comunist nu şi-ar fi putut atinge scopurile fără a ucide în mod continuu. În mod tradiţional, poporul chinez a crezut şi a venerat divinul. Având un patrimoniu cultural de 5.000 de ani, poporul chinez a putut tolerat astfel existenţa partidului comunist barbar şi blasfemic. Singurul mijloc al PCC de a-şi menţine conducerea, după cum s-a văzut din procesul sovietic, este folosirea crimelor în masă.
1. Fundamentele violente ale conducerii comuniste
Fiind întruchiparea unui spectru pervers, punctul de plecare al comunismului nu putea fi altfel decât unul dezonorabil. După ce Marx a proclamat că “un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”, bandiţii şi huliganii au înfiinţat Comuna din Paris, devastând capitala franceză şi opere de artă şi cultură inegalabile. În Rusia şi în China, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi PCC au preluat puterea prin conspiraţie şi prin vărsare de sânge.
a. Ascensiunea comuniştilor sovietici
În februarie 1917, lipsa alimentelor şi deteriorarea condiţiilor de muncă au împins muncitorii ruşi la grevă. Pe măsură ce turbulenţele s-au răspândit în întreaga ţară, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat şi a fost format un guvern provizoriu rus. Aflând despre aceste lucruri, Vladimir Lenin s-a întors imediat în Rusia din exilul său în Elveţia.
La vremea aceea, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. Țările dintre Rusia și Elveția erau beligerante. Spre sfârșitul anului 2007, revista Der Spiegel a revelat un lucru, care a fost ținut secret timp de 90 de ani: împăratul Willhelm al II-lea, care vedea în Rusia o gravă amenințare, a realizat că Lenin ar putea aduce dezastrul asupra Rusiei, așa că i-a permis lui Lenin să călătorească prin Germania către Suedia, apoi către Finlanda, pentru a ajunge în cele din urmă înapoi în Rusia. Willhelm al II-lea de asemenea i-a dat lui Lenin bani și muniție. Până la sfârșitul lui 1917, Lenin primise 2,6 milioane de mărci din Germania. [3]
Winston Churchill a spus următoarele cuvinte despre rolul jucat de Germania în întoarcerea lui Lenin: „Au folosit cea mai letală armă în Rusia. L-au expediat înapoi (în Rusia) într-un camion sigilat etanș ca și cum ar fi transportat un fel de virus al ciumei.” [4]
Lenin a condus lovitura de stat pe 7 noiembrie 1917 sau din 25 octombrie, potrivit calendarului tradiţional iulian. Prin Revoluţia din Octombrie, Lenin a răsturnat guvernul provizoriu şi a înființat primul regim comunist din lume.
Dar, în alegerile democratice pentru Adunarea Constituantă a Rusiei din 5 ianuarie 1918, Partidul Revoluţionarilor Socialişti (PRS) a câştigat majoritatea voturilor naţionale împotriva Partidului Bolşevic al lui Lenin care controla administraţia guvernamentală. Dintr-un electorat de 44,4 milioane de persoane, 40% au votat pentru PRS, iar bolşevicii au pierdut cu o marjă de 20%.
După această răsturnare de situație, la întrunirea de pe 5 ianuarie 1918, Lenin şi-a călcat în picioare promisiunile şi a declarat Adunarea Constituantă “duşman al poporului”. După ce au pregătit în mod anticipat adoptarea legii marțiale în ziua întrunirii Adunării din capitala rusă Petrograd, bolşevicii au mobilizat trupe şi au desfiinţat prin forţă Adunarea Constituantă, distrugând procesul democratic în Rusia.
Revoluţia din Octombrie şi preluarea ulterioară a puterii de către Lenin au stat la originea tuturor mişcărilor comuniste violente din întreaga lume în secolul al XX-lea. A declanşat extinderea internaţională a comunismului şi nenumăratele catastrofe care au urmat.
b. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea
În anul 1917, după înființarea Uniunii Sovietice, aceasta a exportat revoluţia în China, profitând de faptul că Republica Populară Chineză a aderat la cea de-a Treia Internaţională Comunistă numită și Comintern.
Bolşevicii l-au trimis pe Grigori Voitinski în China pentru a înfiinţa o organizaţie comunistă locală. Apoi l-au trimis pe Mihail Borodin pentru a crea o alianţă între Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) şi Uniunea Sovietică. Urmând acest aranjament, Partidului Comunist Chinez i-au fost create condițiile de creştere rapidă, subminând Kuomintangul.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cei opt ani în care Kuomintang a purtat un război total împotriva armatei invadatoare japoneze, PCC a folosit conflictul ca acoperire pentru a-şi extinde forţele. Când japonezii au invadat China, Armata Roşie a fost pe punctul de a fi înfrântă, dar la momentul victoriei Chinei, ea s-a lăudat că trupele sale numărau 1,32 milioane de soldaţi şi o miliţie de 2,6 milioane. După predarea Japoniei, PCC a folosit fațada negocierilor de pace cu Kuomintang pentru a-și extinde forțele pe ascuns.
Între timp, eforturile diplomatice ale PCC-ului au determinat Statele Unite şi Uniunea Sovietică să renunţe la politicile lor de sprijinire a naţionaliştilor. În 1949, PCC a învins, în cele din urmă, forţele guvernului Kuomintang, fondând cel mai atroce regim totalitar comunist din lume.
În acest punct culminant al istoriei mișcării comuniste mondiale, aceasta controla o treime din umanitatea şi din suprafaţa lumii, deoarece cuprindea Rusia şi China, cele mai mari naţiuni ca întindere şi populaţie. Guvernele comuniste s-au extins în zone mari ale Europei şi Asiei, iar multe ţări din Africa, America de Sud şi Asia de Sud-Est au devenit clienţi sau aliaţi ai partidelor comuniste din Rusia şi din China.
Milioane de oameni și-au dat viața pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial, însă rezultatul neașteptat a fost expansiunea meteorică a comunismului totalitar.
2. Masacrarea perfidă a clasei muncitoare
Începând de la teoriile lui Marx şi până la retorica regimurilor comuniste totalitare, toate proclamau principiul dependenţei de muncitorii proletari şi de ţărani şi promisiunile de a le reprezenta interesele. Dar, în practică, clasa muncitoare a suferit cele mai mari abuzuri din partea sistemului comunist.
a. Suprimarea muncitorilor şi ţăranilor sovietici
În 1918, după ce Lenin a dizolvat în mod ilegal Adunarea Constituantă, muncitorii au fost primii care au rezistat dictaturii comuniste. În semn de protest, zeci de mii de muncitori din Petrograd şi Moscova au organizat marșuri şi demonstraţii. Soldaţii bolşevici au înăbuşit tulburările, au împuşcat demonstranţii şi au umplut străzile din Petrograd şi Moscova cu sângele muncitorilor.
Cea mai mare uniune a muncitorilor din ţară, Uniunea Feroviară a Rusiei, a anunţat o grevă politică pentru a protesta împotriva loviturii de stat bolşevice şi a obţinut sprijinul larg al multor alte organizații ale muncitorilor. Ca şi în cazul muncitorilor din Petrograd şi din Moscova, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a omorât protestatarii cu ajutorul forţelor armate, iar Uniunea Feroviară a Rusei şi alte uniuni independente au fost interzise.
Restul organizaţiilor de muncă au fost aduse forţat, treptat, sub controlul PCUS. În primăvara anului 1919, muncitorii înfometaţi din oraşele Rusiei au protestat de mai multe ori pentru a cere aceleaşi raţii ca soldaţii Armatei Roşii, abolirea privilegiilor politice acordate comuniştilor, libertăţi fundamentale de exprimare şi alegeri democratice. Toate aceste mişcări au fost înăbuşite de poliţia secretă Ceka, care a arestat sau i-a împuşcat pe greviști.
În vara anului 1918, Rusia s-a confruntat cu un deficit masiv de alimente din cauza războiului civil aflat în plină desfăşurare. În iunie, ţara se afla în pragul foametei, Lenin l-a trimis pe Iosif Stalin la Ţariţin (Volvogradul de astăzi – n.t.) pentru a confisca cereale din bazinul Volga, grânarul tradiţional al Rusiei.
Tirania PCUS a provocat rezistenţa ţăranilor. În august 1918, ţăranii din regiunea Penza s-au ridicat într-o revoltă armată, care s-a răspândit ca focul în zonele înconjurătoare. PCUS a trimis trupe pentru a suprima revoltele, iar Lenin a trimis o telegramă bolşevicilor din Penza. Aceasta este traducerea telegramei originale din limba rusă în limba engleză, făcută de Robert Service:
1. “Spânzuraţi (şi asiguraţi-vă că spânzurarea are loc în văzul oamenilor) nu mai puţin de 100 proprietari cunoscuţi, oameni bogaţi, exploatatori.”
2. “Publicaţi-le numele.”
3. “Confiscaţi-le grânele”
4. “Desemnaţi ostaticii în conformitate cu telegrama de ieri.”
“Faceţi-o în aşa fel încât, pe sute de kilometri oamenii să vadă, să tremure, să ştie, să țipe. …“ [5]
Înainte de Revoluţia din Octombrie, Tambov era una dintre cele mai bogate provincii din Rusia. Pentru a confisca cereale, guvernul Uniunii Sovietice a organizat numeroase “echipe de rechiziţionare a cerealelor” şi le-a trimis în regiune. Peste 50.000 de ţărani din Tambov au format miliţii locale pentru a lupta cu echipele de rechiziţionare ale PCUS care erau, de asemenea, înarmate.
În iunie 1921, având sarcina de a suprima rebeliunea din Tambov, regimul sovietic a sugerat comandantului militar Mihail Tukacevski să lupte împotriva “huliganilor” cu gaze otrăvitoare. Utilizarea de către Tukacevski a armelor chimice, combinate cu incendiile care au izbucnit în regiune, au făcut din Tambov o regiune dezolantă. Aproximativ 100.000 de ţărani din Tambov care au luat parte la mișcarea de rezistenţă şi rudele lor au fost închişi sau exilaţi. Aproximativ 15.000 de persoane au murit în timpul insurgenţei.
Marele masacru din Uniunea Sovietică a servit drept model pentru persecuția muncitorilor și a țăranilor chinezi comisă ulterior de Partidul Comunist Chinez.
b. Partidul Comunist Chinez urmează modelul sovietic
China are o cultură largă şi profundă, cu o istorie de 5.000 de ani. Poporul său este însufleţit în tradiţia de divinizare a zeilor şi venerează divinitatea. Incapabil să învingă 5000 de ani de tradiţie folosind numai conspiraţia, spectrul malefic al comunismului a preluat cultura tradiţională chineză folosind violenţa sistematică.
Partidul Comunist Chinez a vizat elitele societăţii care au servit drept purtătoare ale culturii tradiţionale, a distrus artefactele fizice ale civilizaţiei chineze şi a rupt legăturile dintre poporul chinez şi zeii lor. Patrimoniul tradiţional al Chinei a fost înlocuit cu o “cultură a partidului” care a fost răspândită printre supravieţuitorii crimelor în masă ale PCC, transformându-i pe tineri în “pui de lupi”, perfizi, care servesc ca pioni ai spectrului malefic în continuarea distrugerii omenirii.
Imediat după preluarea puterii, Partidul Comunist Chinez a început să inventeze duşmani, începând cu uciderea elitelor. În mediul rural, a sacrificat proprietarii şi mica nobilime. În oraşe, a ucis oamenii de afaceri, creând o atmosferă de teroare şi jefuind avuţia societăţii civile.
Pentru a îndemna ţăranii să ucidă proprietarii şi “fermierii bogaţi” şi să susţină noul regim comunist, Partidul Comunist Chinez a implementat o aşa-numită “reformă agrară”, care a promis ţărănimii că va avea propriul pământ. Dar după ce a ucis proprietarii, Partidul a susţinut că terenul urma să fie predat ţăranilor sub forma “cooperativelor”. În practică, acest lucru însemna că pământul, încă, nu aparţinea ţăranilor.
În martie 1950, Partidul Comunist Chinez a emis “Directiva privind suprimarea strictă a elementelor contrarevoluţionare”, cunoscută şi sub numele de “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, care s-a axat pe uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural. PCC a anunţat că, până la sfârşitul anului 1952, peste 2,4 milioane de “contrarevoluţionari” au fost eliminaţi. De fapt, peste 5 milioane de persoane, reprezentând aproape 1% din totalul populaţiei chineze, au fost ucise.
După uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural, Partidul Comunist Chinez a lansat campaniile “Celor trei Anti” şi “Celor cinci Anti” pentru a-i sacrifica pe orăşenii bogaţi. Potrivit statisticilor incomplete, în timpul mişcării, din 25 ianuarie până în aprilie 1951 numai în Shanghai, s-au sinucis 876 de persoane. Printre ele, mulţi capitalişti, s-au sinucis împreună cu toţi membrii familiilor lor.
Partidul Comunist Chinez nu s-a oprit odată cu exterminarea proprietarilor şi a capitaliştilor, ci a jefuit şi averea ţăranilor, a negustorilor mici şi a meseriaşilor. După masacrarea în masă, marea majoritate a clasei muncitoare era deja sărăcită.
3. Brutalitatea absolută a Partidului Comunist
I. Atrocităţile comunismului sovietic
a. Gulagul, inspiraţie pentru lagărele morţii ale lui Hitler
Pe 5 septembrie 1918, Lenin a ordonat înfiinţarea primului lagăr de concentrare sovietic pe insulele Soloveţki pentru încarcerarea, torturarea şi masacrarea prizonierilor politici şi disidenţilor care s-au opus revoluţiei din octombrie. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a înființat apoi o rețea de lagăre de concentrare în Uniunea Sovietică – gulaguri notorii din epoca stalinistă.
Gulagul – o abreviere a cuvintelor ruseşti “Administraţia centrală a lagărelor de muncă şi reeducare, şi a aşezărilor de muncă” – a ajuns la o scară monstruoasă sub conducerea lui Iosif Stalin, ca urmare a intensificării terorii politice a PCUS, ceea ce a condus la epurări tot mai mari. În momentul decesului lui Stalin, în 1953, erau 170 de administraţii gulag care conţineau peste 30.000 de lagăre individuale pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, pe care Aleksandr Soljeniţîn le descrie cu exactitate drept “Arhipelagul Gulag”, în cartea sa cu acelaşi nume.
În lucrarea sa documentară, Soljeniţîn enumeră 31 de metode diferite pe care poliţia secretă sovietică le folosea pentru a epuiza puterea prizonierilor şi a-i obliga să mărturisească orice crimă. [6]
Cei trimişi la gulag sufereau de o lipsă constantă de hrană şi îmbrăcăminte, fiind forţaţi să efectueze muncă silnică de la 12 la 16 ore pe zi, în frigul rece al iernii ruseşti. Numărul morţilor a fost enorm. Mulţi oameni au fost închişi împreună cu întreaga familie, bărbaţii au fost încarceraţi şi soţiile au fost exilate. Nici măcar persoanele în vârstă, unele deja în jurul vârstei de 80 de ani, nu au fost cruţate. Printre cei condamnaţi s-au aflat elite de partid de rang înalt, lideri de stat şi comandanţi militari, precum şi cetăţeni complet obişnuiţi din toate straturile sociale, inclusiv credincioşi religioşi, ingineri, tehnicieni, medici, studenţi, profesori, muncitori şi ţărani.
Foarte mulți oameni cred că lagărele de concentrare sunt o creaţie nazistă, dar, în realitate, gulagul sovietic a fost precursorul unor forme similare de represiune în întreaga lume, atât în regimurile comuniste, cât şi în cele necomuniste. Potrivit lui Viktor Suvorov fost ofițer de informații militar sovietic și istoric popular, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Hitler a trimis ofiţerii Gestapo-ului în Rusia pentru a vizita şi pentru a studia experienţele acumulate de sovietici în construirea gulagului.
Potrivit unor estimări conservatoare, peste 500.000 de prizonieri au pierit în sistemul gulag între anii 1930 şi 1940, în timpul anilor terorismului lui Stalin dinaintea războiului. Gulag-ul a fost desfiinţat în 1960. În 2013, un website al mass-mediei de stat din Rusia a raportat că peste 15 milioane de persoane au fost condamnate şi închise în lagărele de muncă gulag şi peste 1,5 milioane de persoane au murit.
b. Holodomor – exterminarea prin înfometare
Regimurile comuniste au ucis de multe ori oamenii prin înfometare. Între anii 1932 şi 1933, Ucraina a suferit de foamete în masă – genocidul ucrainean cunoscut sub numele de Holodomor – cauzată de regimul sovietic.
După războiul civil, impunerea de către PCUS a unei agriculturi colective s-a confruntat cu o rezistenţă amplă a ţărănimii ucrainene. Pentru a face faţă acestei situaţii, regimul sovietic a clasificat majoritatea țaranilor înstăriți (chiaburi – n.trad.) drept “kulaki” şi i-a exilat în Siberia de Vest şi în republicile Asiei Centrale. Eliminarea kulakilor („dekulakizarea“ – n.trad.) a reprezentat o pierdere uriaşă pentru agricultura ucraineană, iar în anul 1932 producţia s-a prăbuşit.
În iarna anilor 1932-1933, guvernul sovietic a întrerupt livrările de alimente în Ucraina şi a înălțat garduri de securitate de-a lungul graniţelor republicii. La început, ucrainenii au supravieţuit din legumele şi cartofii depozitaţi în casele lor, însă acestea au fost repede rechiziţionate de autorităţile partidului. Mulți țărani au murit de foame. În disperare, oamenii au început să mănânce carcase (cadavre) de pisici, câini şi vite dezgropate și chiar au recurs la canibalism.
Autorităţile au împiedicat sătenii să călătorească în oraşe în căutarea hranei. Mulţi oameni au murit de foame, mergând pe calea ferată.
În timpul Holodomorului, peste 1 milion de copii ucraineni au rămas orfani. Mulţi au rămas fără adăpost şi nu au avut de ales decât să cerşească mâncare în oraşe. Pentru a elimina această situaţie stânjenitoare, Stalin a semnat ordine care autorizau poliţia să împuște copiii cu vârsta de peste 12 ani.
Estimările privind numărul morţilor în timpul Holodomorului variază de la aproximativ 2,5 milioane la 4,8 milioane. În timpul foametei, corpurile victimelor puteau fi văzute pe străzile capitalei ucrainene Harkov.
c. Marea teroare activează elita sovietică
Scopul spectrului comunist este de a distruge întreaga omenire, incluzând, în cele din urmă, proprii săi adepţi. Acest lucru a avut loc în perioada epocii staliniste, deoarece PCUS a efectuat epurări sângeroase în rândul propriilor sale cadre. Marea Teroare, pe care Stalin a început-o în 1938, a vizat eşaloanele superioare ale conducerii comuniste.
Din 1.966 de delegaţi la cel de-al XVII-lea Congres al PCUS din 1934, 1.108 au fost arestaţi sub acuzaţii de activitate contrarevoluţionară. Din 139 membri ai Comitetului Central aleşi la Congresul al XVII-lea, au fost arestaţi şi împuşcaţi 98 de oameni, adică 70%.
În perioada cuprinsă între anii 1919 – 1935, Comitetul Central sovietic a ales 31 de membri dintre care 20 au fost ucişi în epurările lui Stalin. Lavrenti Beria, şeful poliţiei secrete a lui Stalin, a spus odată: “Arătaţi-mi omul şi vă voi găsi crima”. Cu excepţia lui Stalin, toţi cei şase membri ai Comitetul Central de la momentul morţii lui Lenin din 1924 – Lev Kamenev, Grigori Zinoviev, Alexei Rikov, Mihail Tomski şi Leon Troţki – au fost executaţi sau asasinaţi până în 1940.
Nicio parte a societăţii nu a fost cruţată în Marea Teroare – represiunea în domeniile religios, ştiinţific, educaţional, academic şi artistic a precedat epurările care au nimicit elitele militare şi politice. Principalele victime ale terorii lui Stalin au fost cetăţenii sovietici obişnuiţi.
Câţi au fost arestaţi, ucişi, închişi sau exilaţi de Stalin în timpul Marii Terori? Nici în ziua de azi nu există înregistrări complete sau răspunsuri. În ajunul dizolvării Uniunii Sovietice, în iunie 1991, şeful KGB, Vladimir Kriucikov, a spus că între anii 1920 şi 1953, aproximativ 4,2 milioane de persoane au fost “suprimate”, iar dintre acestea, peste 2 milioane în timpul Marii Terori.
Alexandru Iakovlev, politician reformist din epoca Uniiunii Sovietice şi a lui Elţîn, a declarat într-un interviu din anul 2000 că victimele represiunii staliniste numără cel puţin 20 de milioane. [7]
II. Atrocităţile Partidului Comunist Chinez
De la înfiinţarea regimului PCC, în perioada 1949-1966, zeci de milioane de chinezi şi-au pierdut viaţa în “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, în campaniile “Cele trei Anti” şi “Cele cinci Anti”, în Campania “Anti-Dreapta” şi în marea foamete provocată de Marele Salt Înainte.
Această perioadă a fost urmată de o luptă sângeroasă în cadrul Partidul Comunist Chinez. În timp ce o nouă generaţie de chinezi, crescuţi pentru a fi “pui de lup” atei, îndoctrinaţi în educaţia şi cultura de partid a comunismului, a ajuns la maturitate, spectrul mafelic al comunismului a lansat o campanie de ucidere şi distrugere şi mai mare pentru a distruge străvechea cultură chineză tradiţională de 5.000 de ani.
a. Marea foamete din China
Între anii 1959 şi 1962, China a fost supusă celei mai mortale foamete din lume. Pentru a înşela lumea, Partidul Comunist Chinez susţine că au fost “trei ani de dezastre naturale”. De fapt, în 1958, PCC a început, cu grijă, colectivizarea şi campania Marelui Salt Înainte.
Aceste planuri sălbatice nu numai că au secat stocurile de cereale şi au decimat producţia agricolă chineză, dar au creat şi un potop de rapoarte false la toate nivelurile de conducere, de la regiunile rurale până la oraşe. Partidul Comunist Chinez a folosit aceste rapoarte ca bază pentru colectarea cerealelor de la ţărani, care au fost forţaţi să predea regimului hrana, seminţele şi furajele.
Organele administrative ale Partidului de la toate nivelurile au trimis echipe la ţară. Au folosit tortura şi interogatoriile pentru a stoarce ultimele firimituri de mâncare de la nefericiţii ţărani. Urmând exemplul comuniştilor sovietici, Partidul Comunist Chinez a împiedicat sătenii să intre în oraşe în căutarea hranei, cauzând moartea în masă a familiilor şi chiar a unor sate întregi.
Canibalismul s-a răspândit pe scară largă, iar cadavrele victimelor foametei au umplut ţara. Când ţăranii au fost prinşi furând pentru a supravieţui, au fost ucişi.
Cerealele confiscate de guvern au fost tranzacţionate pe cantităţi mari de arme sovietice sau pe aur, cu care Partidul Comunist Chinez şi-a plătit datoriile, ignorând populaţia chineză. În doar trei ani, Marea Foamete din China a şters de pe faţa pământului zeci de milioane de oameni.
b. Masacrul fanatic şi genocidul cultural al Revoluţiei culturale
Pe 16 mai 1966, Partidul Comunist Chinez a publicat “Înștiințarea Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez”, care a marcat începerea Revoluției Culturale. În luna august, elevii din liceele din Beijing au format o trupă a Gărzilor Roşii, împreună cu copiii cadrelor PCC de rang înalt. Gloata a făcut prăpăd în Beijing jefuind, atacând şi ucigând. Până la sfârşitul lunii – numită “Augustul Roşu”, mii de oameni din Beijing au fost ucişi.
În districtul Beijing din Daxing, 325 de persoane au fost ucise între 27 august şi 1 septembrie în 48 de brigăzi de producţie din 13 ferme comunale. Vârsta celor ucişi a variat între o lună (38 de zile) şi 80 de ani, iar 22 de familii au fost ucise în totalitate. Gărzile roşii au bătut, înjunghiat sau au strangulat victimele. Au ucis sugari şi copii mici, suindu-se pe un picioruş al copiilor şi sfâşiindu-i în două.
Pe măsură ce spectrul malefic al comunismului îi conducea pe oameni să bată şi să omoare, le-a anihilat compasiunea umană, spălându-le creierul cu sloganul “tratarea duşmanului cu cruzimea iernii aspre”. Cu orice tip de crimă comisă împotriva umanităţii, Partidul Comunist Chinez a reușit să înlocuiască tradiţia, cultura şi virtutea morală a chinezilor.
Înveninaţi de cultura partidului, mulţi oameni au devenit instrumente de ucis.
Când majoritatea oamenilor văd faptele sângeroase ale statului totalitar comunist, ei nu pot să înţeleagă modul în care oamenii sunt capabili să coboare la un asemenea nivel de barbarism uman. Adevărul din spatele acestui fapt este acela că au fost posedaţi de demoni putrezi şi de spirite degenerate controlate de spectrul comunist.
Estimarea ravagiilor Revoluţiei Culturale este o sarcină descurajantă. Majoritatea studiilor sugerează că numărul minim de morţi este de 2 milioane. R. J. Rummel, profesor american care a cercetat masacrul, a scris în “Secolul Sângeros al Chinei” că Revoluţia Culturală a revendicat vieţile a 7,73 milioane de oameni.
Dong Baoxun, profesor asociat la Universitatea Shandong din China, şi Ding Longjia, director adjunct al Biroului de Cercetare al Istoriei Partidului din Shandong, au fost coautorii unei carţi din 1977 intitulate “Exoneraţi Inocentul – Reabilitați-l pe cel acuzat şi condamnat pe nedrept“. Cartea a citat-o pe Ye Jianying, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidul Comunist Chinez, care a făcut următoarele declaraţii în timpul ceremoniei de închidere a Conferinţei Centrale de Lucru din 13 decembrie 1978:
“După doi ani şi şapte luni de anchetă amănunțită, Comitetul Central a ajuns la concluzia că 20 de milioane de oameni au murit în Revoluţia Culturală, peste 100 de milioane au suferit persecuţii politice … şi 800 de miliarde de yuani au fost irosiţi.”
Conform “Selecţiei de lucrări ale lui Deng Xiaoping“, între 21 şi 23 august 1980, liderul Partidul Comunist Chinez, Deng Xiaoping, a dat două interviuri jurnalistului italian Oriana Fallaci în Sala Mare a Poporului.
Fallaci a întrebat: “Câţi oameni au murit în Revoluţia Culturală?” Deng a răspuns: “Câţi oameni au murit cu adevărat în Revoluţia Culturală? Cifra este astronomică şi nu poate fi niciodată estimată”.
Deng Xiaoping a descris un caz tipic: Kang Sheng, şeful poliţiei secrete a Partidului Comunist, l- a acuzat pe secretarul din provincia Yunnan, Zhao Jianmin, de trădare şi că era agent al Kuomintang. Nu numai că Zhao a fost încarcerat, dar căderea lui a afectat şi 1,38 milioane de persoane din întreaga provincie, dintre care 17.000 au fost torturaţi până la moarte, iar 60.000 au fost bătuţi până au devenit invalizi.
c. Un rău fără precedent: Campania de persecuţie a Falun Gong
Zecile de ani de violenţă criminală şi de îndoctrinare atee impuse de Partidul Comunist Chinez au avut o influenţă enormă asupra structurii morale a societăţii, aducându-o cu mult sub standardele pe care Divinitatea o cere umanităţii. Chiar şi mulţi dintre cei care încă mai cred în divinitate nu cunosc adevărata credinţă, deoarece sunt prinşi în organizaţiile religioase înşelătoare controlate de Partidul Comunist Chinez. În cazul în care situaţia va continua să degenereze, omenirea se va confrunta cu dispariţia, precum spun profețiile din textele sfinte ale fiecărei civilizaţii antice.
În China, în primăvara anului 1992, pentru a restabili moralitatea umană şi a salva oamenii lumii, domnul Li Hongzhi a predat Falun Gong, numit şi Falun Dafa, o practică spirituală bazată pe credinţa în principiile adevărului, compasiunii şi toleranţei.
Uşor de învăţat, Falun Gong s-a răspândit în China în câţiva ani. Practicanţii, împreună cu rudele şi colegii lor, au experimentat miracole de însănătoşire şi de îmbunătăţire a caracterului. Zeci de milioane de oameni au început să practice în China şi în întreaga lume. Cu atât de mulţi oameni practicând cultivarea în Falun Gong şi menţinându-se la standarde mai înalte, societatea a început să-şi redescopere rădăcinile morale.
Dar spectrul malefic al comunismului plănuieşte să împiedice omul să fie salvat de către Creator. Din acest motiv a distrus culturile tradiţionale şi a corupt valorile morale umane. În mod firesc, el percepe Falun Gong ca pe cel mai mare adversar al său.
În iulie 1999, liderul Partidul Comunist Chinez, Jiang Zemin, a ordonat în mod unilateral o persecuţie sistematică împotriva Falun Gong şi a practicanţilor săi. Într-o campanie brutală care acoperea fiecare colţ al Chinei, Partidul a aplicat toate metodele imaginabile în eforturile sale de a îndeplini directiva lui Jiang: “Omorâţi-i fizic, falimentaţi-i financiar şi ruinaţi-le reputaţia”.
Portavocea partidului (mas-media de stat chineză – n.t.) a supus poporul chinez propagandei constante pline de ură şi de calomnie la adresa Falun Gong, respingând principiile sale de adevăr, compasiune şi toleranţă în favoarea falsităţii, răutăţii şi luptei.
Spectrul malefic a condus societatea la noi minime în degenerarea morală. Într-o atmosferă reînviată de ură şi represiune, poporul chinez a închis ochii la persecuția care se desfășura în mijlocul lor, trădând Buddha şi Divinitatea. Mai mult, unii şi-au sacrificat conştiinţa şi au participat la campania împotriva Falun Gong, ignorând faptul că se condamnau singuri la damnare.
Spectrul comunist nu a limitat persecuţia la China. A redus la tăcere naţiunile lumii libere, pe măsură ce regimul chinez s-a angajat în întemniţarea frenetică, în uciderea şi în torturarea practicanţilor Falun Gong. Susţinută de stimulente economice, lumea liberă a preluat minciunile partidului, oferindu-le persecutorilor libertatea de a comite cele mai grave crime.
În persecuţia Falun Gong, Partidul Comunist Chinez a introdus un rău care nu s-a mai văzut niciodată: recoltarea de organe pe viu. Ca cel mai mare grup de oameni închişi pentru credinţa lor în China, practicanţii Falun Gong sunt ucişi la comandă, evisceraţi pe mesele de operaţie ale spitalelor de stat şi militare, iar organele lor sunt vândute pentru zeci sau sute de mii de dolari.
Pe 6 iulie 2006, avocatul canadian David Matas şi fostul secretar de stat canadian pe regiunea Asia – Pacific, David Kilgour, au publicat un raport intitulat “Recoltarea sângeroasă: uciderea practicanţilor Falun Gong pentru organele lor“. Examinând 18 probe, ei au scos la lumină monstruozitatea Partidului Comunist Chinez, numindu-o “o formă dezgustătoare de rău … nouă pe această planetă”.
Ca urmare a colaborării cu anchetatorii internaţionali, Kilgour și Matas au publicat, în iunie 2016, raportul intitulat “Recoltarea sângeroasă / Carnagiul: O actualizare”. Cu peste 680 de pagini şi conţinând peste 2.400 de referinţe, lucrarea dovedește, dincolo de orice îndoială, realitatea şi amploarea recoltării de organe pe viu care este efectuată de regimul comunist chinez.
Pe 13 iunie 2016, Camera Reprezentanţilor din S.U.A. a votat, în unanimitate, Rezoluţia 343, cerând Partidului Comunist Chinez să pună capăt imediat recoltării forţate de organe de la practicanții Falun Gong şi de la alți prizonieri de conştiinţă.
Afacerea profitabilă a transplantului de organe a susţinut persecuţia împotriva Falun Gong şi a atras clienţi din China şi din întreaga lume, făcându-i să devină complici la crima în masă a Partidul Comunist Chinez.
Încă de la preluarea puterii, Partidul Comunist Chinez nu a relaxat niciodată persecuţia asupra credinţelor religioase. Vom reveni la acest subiect în capitolul 6.
4. Exportul Terorii roşii
Introducerea la volumul “Cartea Neagră a Comunismului” oferă o estimare aproximativă a victimelor regimurilor comuniste din întreaga lume, ajungând la o cifră care depășește 94 de milioane, care include următoarele numere de victime:
20 milioane în Uniunea Sovietică
65 de milioane în China
1 milion în Vietnam
2 milioane în Coreea de Nord
2 milioane în Cambodgia
1 milion în Europa de Est
0,15 milioane în America Latină (în principal în Cuba)
1,7 milioane în Etiopia
1,5 milioane în Afganistan
10.000 din cauza “mişcării comuniste internaţionale şi a partidelor comuniste care nu sunt la putere”[8]
În afară de Rusia şi China, regimurile comuniste mai mici s-au dovedit la fel de dispuse să participe la proliferarea Răului absolut. Genocidul cambodgian este cea mai extremă crimă în masă efectuată de un guvern comunist. Potrivit diferitelor estimări, numărul cambodgienilor ucişi de regimul Khmerilor Roșii condus de Pol Pot variază de la 1,4 la 2,2 milioane, reprezentând până la o treime din populaţia Cambodgiei.
Între anii 1948 şi 1987, comuniştii nord-coreeni au ucis peste un milion de oameni prin execuţii în lagărele de muncă forţată şi în lagărele de concentrare. În anii 1990, foametea a ucis între 240.000 şi 420.000 de oameni. În total, se consideră că 600.000-800.000 de nord-coreeni au murit de morţi nenaturale între 1993 şi 2008. După ce Kim Jong-un a venit la putere, el a comis mai multe crime fățișe, victimele incluzând oficiali de rang înalt şi chiar rudele sale.
Kim a ameninţat, de asemenea, lumea cu războiul nuclear.
În doar un secol de la înfiinţarea primului regim comunist din Rusia, spectrul malefic al comunismului a ucis mai mulţi oameni în naţiunile aflate sub conducerea sa, decât numărul cumulat al victimelor din ambele războaie mondiale. Istoria comunismului este o istorie a crimei şi fiecare pagină este scrisă cu sângele victimelor sale
Referințe
[1] “Amintindu-ne victimele comunismului”, Observațiile lui Christopher Smith în fața Camerei Reprezentanților, pe 13 noiembrie, https://www.congress.gov/congressional-record/2017/11/13/extensions-of-remarks-section/article/E1557-2
[2] Stephane Courtois, ed., Cartea Neagră a Comunismului: Crime, Teroare, Represiune, trad. Jonathan Murphy (Cambridge: Harvard University Press, 1999);
[3] Der Spiegel “Revoluţia Majestăţii Sale“, 10 decembrie 2007, http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-54230885.html
[4] Winston S. Churchill, The World Crisis (Criza Mondială), volumul 5.
[5] Robert Service, traducerea “ordinului de spânzurare”, Lenin, o biografie (Londra: Macmillan, 2000), 365.
[6] Aleksandr Solzhenitsyn, Arhipelagul Gulag: 1918-1956.
[7] Interviu cu Alexandru Iacovlev (1992-2005), tradus de Academia Chineză de Ştiinţe Sociale.
[8] Stephane Courtois, ed., Cartea Neagră a Comunismului: Crime, Teroare, Represiune, trad. Jonathan Murphy (Cambridge: Harvard University Press, 1999), 4.