Capitolul 9 (II) : Capcana economică a comunismului
Cuprins (continuare)
4. Proprietatea publică şi economia planificată: sisteme de sclavie
a. Proprietatea publică: un jug totalitar
b. Planificarea economică: sortită eşecului
5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare înșelătoare a binelui şi a răului
6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia
a. Promovarea egalităţii economice: o piatră de temelie a comunismului
b. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere
7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie
Concluzie: prosperitatea şi pacea pot fi obţinute numai prin moralitate
*****
4. Proprietatea publică şi economia planificată: sisteme de sclavie
Dumnezeu a creat omul, l-a înzestrat cu înţelepciune şi putere şi a lăsat ca viaţa lui să fie una în care el să culeagă răsplata muncii sale – pentru a putea obţine suficient cât să-şi ducă traiul. După cum afirmă Declaraţia de Independenţă a SUA, “considerăm că aceste adevăruri sunt evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care Viaţa, Libertatea şi căutarea fericirii”. [1]
Fireşte, în mod natural, aceste drepturi includ şi proprietatea şi controlul asupra proprietăţii.
Dimpotrivă, Marx a declarat în Manifestul Comunist : “În acest sens, teoria comuniştilor poate fi rezumată într-o singură propoziţie: eliminarea proprietăţii private”. [2] Aceasta se referă la proprietatea publică – impunerea economiei planificate fiind un aspect obligatoriu al acesteia. Esenţa acestui sistem încalcă principiile Cerului, contravine naturii umane şi este o formă de sclavie.
a. Proprietatea publică: un jug totalitar
Autorul anticomunist american, Fred Schwartz, a spus următoarea glumă în cartea sa “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti” în legătură cu două interviuri efectuate de un reporter la o fabrică sovietică de automobile, şi apoi la o fabrică americană: [3]
“Cine deţine această fabrică?” “Noi”, au răspuns ei.
“Cine deţine terenul pe care este construit?”
“Noi.”
“Cine deţine produsele fabricii după ce sunt fabricate?” “Noi.”
Afară, într-un colţ al unei parcări mari, erau trei maşini vechi. Vizitatorul a întrebat: “Cine deţine rablele de acolo?”
Ei au răspuns: “Noi le deţinem, dar una dintre ele este folosită de managerul fabricii, una este folosită de comisarul politic, iar cealaltă este folosită de poliţia secretă”.
Acelaşi reporter a venit la o fabrică din America şi i-a întrebat pe lucrători: “Cine deţine această fabrică?”
“Henry Ford”, au răspuns ei.
“Cine deţine terenul pe care este construit?”
“Henry Ford.”
“Cine deţine produsele fabricii atunci când sunt fabricate”. “Henry Ford.”
În curtea fabricii era o parcare mare plină cu toate modelele de automobile americane moderne. El a întrebat: “Cine deţine toate maşinile de acolo?”
Ei au răspuns: “Oh, noi.”
Această poveste prezintă, cu exactitate, consecinţele şi diferenţele dintre sistemele de proprietate privată şi publică. În cadrul sistemului de proprietate publică, resursele şi câştigurile din muncă sunt naţionalizate. Au dispărut mecanismele care motivează entuziasmul individual, străduinţa şi inovaţia, ca şi simţul responsabilităţii transmise de drepturile de proprietate personală. Nominal, proprietatea publică înseamnă că bogăţia unei ţări este împărtăşită de toţi cetăţenii dar, în practică, înseamnă că o clasă privilegiată monopolizează resursele şi are grijă, mai întâi, de ea însăşi.
Cel mai important factor al creşterii economice îl reprezintă oamenii. Proprietatea publică împiedică vitalitatea şi motivaţia oamenilor de a fi productivi. Aceasta subminează moralul, promovează ineficienţa şi provoacă risipa. De la gospodăriile colective sovietice la colectivizarea din China – inclusiv eşuarea colectivizării în Cambodgia şi Coreea de Nord – sistemul de proprietate publică aduce foamete oriunde ajunge. Zeci de milioane de oameni din China au murit din cauza foametei provocate de om.
Proprietatea privată respectă principiul potrivit căruia omul lucrează ca să-şi procure hrana. Dimpotrivă, proprietatea colectivă încalcă acest principiu. În oameni există atât răutatea cât și bunătatea. Proprietatea privată permite omului să-şi dezvolte bunătatea din natura umană şi încurajează munca şi chibzuinţa. Proprietatea colectivă, încurajează răul din natura umană, promovând invidia şi lenea.
Friedrich Hayek a spus că dezvoltarea civilizaţiei se bazează pe tradiţiile sociale care au plasat proprietatea privată în centru. Astfel de tradiţii au dat naştere sistemului modern capitalist şi creşterii economice aferente. Aceasta este o ordine organică, de autogenerare, care nu are nevoie de un guvern pentru a acţiona. Cu toate acestea, mişcările comuniste şi socialiste încearcă să exercite controlul asupra acestei apariții spontane a ordinii – ceea ce Hayek a numit “vanitate fatală”. [4]
Dacă proprietatea privată şi libertatea sunt inseparabile, atunci, aceleaşi lucruri se aplică şi proprietăţii colective, care este inseparabilă de coerciţie şi de totalitarism. Sistemul de proprietate colectivă naţionalizează resursele, degradează productivitatea economică şi transformă oamenii în slujitori şi sclavi ai ţării. Toţi oamenii trebuie să se supună poruncilor partidului central, iar ideile şi vocile incompatibile cu regimul pot fi suprimate prin pedepse economice. Oamenii devin apoi neputincioşi în a se împotrivi intervenţiei statului.
Astfel, eliminarea proprietăţii private şi stabilirea proprietăţii colective conduc, în mod inevitabil, la rezultate totalitare. Colectivismul este un jug fixat pe gâtul omului de către un stat totalitar. Libertatea este furată – inclusiv libertatea de a fi bun – şi toată lumea este forţată să urmeze ordinele regimului comunist.
Unii oameni au spus că puterea nu trebuie să fie privatizată, proprietatea nu trebuie colectivizată, pentru că, altfel, omenirea va ajunge să fie distrusă. Acest lucru este într-adevăr real.
b. Planificarea economică: sortită eşecului
În cadrul economiei planificate, producţia întregii societăţi, alocarea resurselor şi distribuţia produselor se bazează pe un plan stabilit de stat. Acest lucru este complet diferit de planificarea normală a companiilor şi a persoanelor fizice.
Economia planificată are dezavantaje naturale şi evidente. În primul rând, aceasta necesită colectarea unei cantități enorme de date pentru a face aranjamente rezonabile pentru producţie. Pentru o ţară, mai ales pentru o ţară modernă cu o populaţie mare, volumul de informaţii relevante este inimaginabil de mare. De exemplu, fostul birou de preţuri sovietic a trebuit să stabilească preţuri pentru 24 de milioane de tipuri diferite de bunuri. [5] Astfel de calcule sunt imposibile.
Complexitatea şi schimbarea societăţii şi a oamenilor nu pot fi rezolvate printr-o economie planificată unificată. [6] Chiar şi cu utilizarea datelor moderne şi a inteligenţei artificiale, gândurile umane nu pot fi introduse ca elemente variabile şi, astfel, sistemul va fi întotdeauna incomplet.
Economistul Ludwig von Mises a discutat despre relaţia dintre socialism şi piaţă în articolul său “Calculul economic în Comunitatea Socialistă“. [7] El observă că, fără o piaţă reală, o societate socialistă nu va putea să facă calcule economice rezonabile. Astfel, distribuţia resurselor nu poate fi raţionalizată, iar economia planificată va eşua inevitabil.
În al doilea rând, planificarea economică necesită controlul coercitiv al statului asupra resurselor. Acest lucru necesită, în cele din urmă, putere absolută, cote şi comenzi. Mai mult, o economie planificată este mai degrabă o viziune a politicii, decât a nevoilor oamenilor. Atunci când cerinţele lumii reale nu se conformează planificării de stat, puterea de stat se loveşte de tendinţele economice naturale, ducând, astfel, la o alocare greşită a capitalului şi la toate problemele sale. Economia planificată foloseşte puterea şi înţelepciunea limitate ale guvernării pentru a juca rolul Divinității. Acest fapt este sortit eşecului.
Economia planificată şi presiunea politică ridicată sunt inseparabile. Deoarece planurile naţionale sunt inevitabil eronate, atunci când există probleme, planurile vor fi contestate atât în interiorul, cât şi în afara guvernării. Cei aflaţi la putere, simt atunci că autoritatea lor este contestată şi se vor lupta, astfel că “presiunile politice” şi “epurările politice” devin inevitabile. Mao Zedong, de exemplu, a ignorat legile economiei şi a planificat cu forţa “Marele Salt Înainte”, având ca rezultat o foamete de trei ani care a cauzat zeci de milioane de decese.
Acest lucru a condus la contestarea puterii sale, devenind astfel motivul principal pentru care Mao a lansat Revoluţia culturală.
Efectele dezastruoase ale economiei planificate şi ale proprietăţii colective s-au reflectat pe deplin în status quo-ul întreprinderilor chineze de stat. În ultimii ani, un număr mare de întreprinderi de stat din China şi-au oprit sau încetinit producţia, au suferit pierderi în fiecare an sau au devenit insolvabile. Ele se bazează pe subvenţii guvernamentale şi pe credite bancare pentru a-şi menţine operaţiunile. Astfel au devenit, în esenţă, paraziţi ai economiei naţionale, iar multe sunt cunoscute ca “întreprinderi zombie”. [8]
Dintre cele 150.000 de întreprinderi de stat din China, cu excepţia monopolurilor de stat, precum petrolul şi telecomunicaţiile, profiturile altor întreprinderi de stat sunt neglijabile, iar pierderile lor sunt grave. Până la sfârşitul anului 2015, activele totale ale acestora reprezentau 176 % din PIB, datoria lor era de 127 %, iar câştigurile au reprezentat doar 3,4 %. Unii economişti cred că întreprinderile zombie au deturnat economia Chinei. [9]
În acelaşi timp, economia planificată privează oamenii de libertate şi forţează statul să aibă grijă de ei. Esenţa este aceea de a transforma oamenii în sclavi şi roboți. Toate aspectele vieţii oamenilor intră sub controlul statului, care închide oamenii într-o închisoare invizibilă, caută să desfiinţeze liberul arbitru şi să modifice modul de viaţă stabilit de Dumnezeu. Aceasta este o altă manifestare a revoltei comuniste împotriva Divinității şi a dreptului natural.
5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare înșelătoare a binelui şi a răului
Marx a spus că numai munca creează valoare. Dacă un proprietar de companie investeşte 10 milioane de dolari în acest an, iar venitul companiei este de 11 milioane de dolari, atunci acest profit de 1 milion de dolari a fost creat de angajaţi. Potrivit teoriei marxiste, capitalul – care include magazinele, bunurile şi alte mijloace de producţie ale companiei – nu creează valoare, ci doar transferă o parte din costul bunurilor. Valoarea creată de angajaţii companiei (11 milioane dolari) este mai mare decât costurile companiei (inclusiv salariile angajaţilor, care reprezintă costul muncii lor). În teoria marxistă, profitul de 1 milion de dolari, este “o valoare surplus” creată de angajaţii care au fost expropriaţi, în mod incorrect, de către capitalişti.
Prin urmare, Marx a pretins că a găsit secretul în ceea ce priveşte modul în care capitaliştii fac bani şi că acesta este păcatul originar al burgheziei – exploatarea. Investiţia capitalistă la înfiinţarea fabricilor şi companiilor urmăreşte evident profitul astfel încât, potrivit lui Marx, cei care muncesc vor fi în mod inevitabil exploatați. Acest păcat originar al exploatării este inerent sistemului capitalist și aparţine întregii burghezii. Marx a ajuns la concluzia astfel că, pentru a elimina acest păcat, întreaga societate capitalistă trebuie să fie distrusă – adică burghezia trebuie să fie eliminată şi bunurile ei confiscate, în timp ce avangarda partidului trebuie să colectivizeze proprietatea şi să instaureze comunismul.
Absurditatea teoriei exploatării lui Marx se reflectă în principal în două aspecte. În primul rând, ea divizează oamenii în două clase opuse: burghezia care deţine capital şi proletariatul care nu are capital. De fapt, din moment ce societăţile industrializate au ajuns în prim plan, mobilitatea socială a crescut rapid. De exemplu, mobilitatea socială în epoca lui Marx (începutul anilor 1800 până în anii 1850) a fost similară cu cea din anii “70, atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite. [10] Schimbul social între clase este un proces dinamic. Un presupus membru al proletariatului nu mai este printre proletari dacă achiziționează capital public într-o companie. Dacă schimbarea de clasă poate fi făcută atât de uşor, încercările de a împărţi oamenii în grupuri ca acesta nu au alt scop decât să incite ura de clasă.
Pe de altă parte, printr-un set de “teorii” elaborate în mod detaliat, marxismul înşeală oamenii să înlocuiască standardele morale tradiţionale cu standardele sale deviate, care inversează binele şi răul. În opinia marxistă, dacă un individ este bun sau rău, nu este judecat pe baza moralităţii şi acţiunilor sale, ci pe baza locului său în ierarhia (inversată) a capitalului. Unul care aparţine clasei capitaliste este vinovat de exploatarea clasei muncitoare, iar din moment ce aceasta este exploatată, membrii ei sunt, pe cale de consecință, considerați baza morală. Nu le este ruşine indiferent de modul în care îi tratează pe capitaliştii. Aceasta a transformat posesiunea de proprietate într-o crimă, a transformat furtul bogăţiei în justiţie iar exproprierea violentă a fost legalizată şi justificată. Această inversare a moralităţii cu imoralitatea, a binelui cu răului, a încurajat abuzurile.
În China, fosta Uniune Sovietică şi în statele comuniste din Europa de Est, partidele comuniste au furat terenuri și au linşat şi jefuit proprietarii de fabricile lor. Mai rău, partidul chiar a ucis “duşmani de clasă”, au incendiat, au confiscat averea moștenită de generaţii, au distrus natura umană şi au desfăşurat o campanie generală de terorism de stat împotriva oamenilor. Toate aceste răutăți au fost rezultatul acestor teorii. Între timp, standardele morale tradiţionale, precum şi credinţa în divin, sfinţi şi încrederea în oamenii de ştiinţă şi personalităţi proeminente au fost marcate ca aparţinând “clasei exploatatoare” şi, drept urmare trebuiau atacate şi răsturnate.
Teoriile lui Marx au fost criticate pe scară largă în cercurile economice şi filosofice. [11] Iată doar câteva exemple care ilustrează absurditatea teoriei exploatării, a lui Marx.
Marx argumentează că munca generează valoare, iar această valoare este determinată de timpul de muncă necesar pentru producţie. Aceasta este o teorie ridicolă. Valoarea unei mărfi nu este una dintre proprietăţile sale intrinseci. De cele mai multe ori, oamenii adaugă un element subiectiv la fiecare marfă – cererea şi oferta. Mulţi economişti au explorat procesul de evaluare şi, spre deosebire de monismul îngust al lui Marx, majoritatea economiştilor consideră că numeroşi factori sunt implicaţi în crearea de valori – inclusiv terenurile, capitalul, forţa de muncă, ştiinţa şi tehnologia, managementul, riscul de investiţii și mulți alții. Activităţile economice sunt un sistem complex, care implică legături diferite în lanţul de producţie. Diferiţii factori de producţie au anumite cerinţe manageriale, iar diferite persoane joacă roluri diferite, fiind indispensabile întregului lanţ şi contribuind la crearea unei “valori reziduale”.
De exemplu, un capitalist intenţionează să cheltuiască 1 milion de dolari angajând doi ingineri pentru a proiecta şi produce o anumită jucărie nouă. De asemenea, este angajat un specialist de marketing care promovează noua jucărie. Doi ani mai târziu, jucăria câştigă popularitate şi aduce un profit de 50 de milioane de dolari. Este munca inginerilor şi a comerciantului care au creat valoarea reziduală de 50 de milioane de dolari? Desigur că nu. Motivul pentru care noua jucărie a câştigat milioane este că oamenii o doreau. Viziunea capitalistului asupra pieţei, capacitatea de organizare şi curajul de a-şi asuma un risc au contribuit la valoarea jucăriei.
Să presupunem că ingeniozitatea jucăriei a venit de la unul dintre ingineri – atunci, valoarea reziduală a celor 50 de milioane de dolari provine din exploatarea creativității inginerului fără a da nimic în schimb? Desigur că nu. Dacă inginerul ar fi considerat că creativitatea lui nu a fost remunerată în mod adecvat, atunci ar fi putut să găsească o companie care să ofere un salariu mai bun.
Într-o piaţă liberă va fi atins un echilibru în cele din urmă prin echilibrarea abilităților și a ambițiilor cu capitalul. Capitaliştii care solicită profituri nerezonabile vor pierde în faţa competiţiei sau nu vor putea atrage talente. În plus, din moment ce ei așteaptă o rentabilitate a capitalului investit, aceasta întârzie cheltuielile sau alte plăți din acest capital, deci profiturile se datorează și eforturilor investitorului. Prin urmare, este normal ca o sumă suplimentară să fie câștigată în schimb. Principiul nu se deosebeşte de obţinerea dobânzii la împrumuturile acordate.
Există, de asemenea, mulţi factori “accidentali” implicaţi în stabilirea valorii unui produs. Astfel de factori accidentali pot fi explicaţi, în mod rezonabil, doar printr-un cadru de referinţă bazat pe credinţele şi cultura tradiţională.
În anumite situaţii, crearea și distrugerea valorii pot fi, în totalitate, independente de orice muncă. Un diamant care, acum, valorează 10 milioane de dolari, poate să nu fi avut nicio valoare acum cinci mii de ani, pentru că nimeni nu l-a vrut. O bucată de pământ moştenită de la un bunic ar putea fi de o sută de ori mai valoroasă din cauza prosperităţii unui oraş din apropiere sau a descoperirii în subteran a metalelor rare. Aici, creşterea valorii nu implică forţa de muncă. O asemenea bogăţie neaşteptată este, pur şi simplu, numită “avuţie”. Atât tradiţiile culturale occidentale cât şi cele orientale recunosc că avuţia este o binecuvântare dată de Cer omului.
Pentru a demonstra “raţionalitatea” şi “necesitatea” proprietăţii publice, Marx a formulat teoria exploatării bazate pe surplusul de valoare, ceea ce a transformat activităţile economice în care oamenii sunt implicaţi ca parte din viață, în comportamente negative şi lipsite de etică. Teoria lui a insuflat ură şi dispreţ faţă de ordinea economică existentă în încercarea de a o submina şi de a o răsturna.
Capitaliştii şi muncitorii, proprietarii şi ţăranii formează, de fapt, o comunitate de interese mutuale. Relaţia lor ar trebui să fie una de cooperare şi interdependenţă pentru că fiecare îl susţine pe celălalt ca să supravieţuiască. Marx a prezentat, în mod deliberat, opoziția dintre ei ca fiind absolută, extremă şi absurd de exagerată – ca şi cum ar avea o relaţie ostilă, de viaţă şi de moarte. De fapt, există oameni buni şi răi printre capitalişti, la fel ca şi printre muncitori. În schimbul economic, ceea ce ar trebui să fie cu adevărat expus şi sancţionat nu sunt nici capitaliştii, nici lucrătorii, ci oricine subminează activităţile economice normale. Baza judecăţii ar trebui să fie calitatea morală şi comportamentul, nu bogăţia.
Oamenii îşi pot schimba statutul economic şi social prin propriile eforturi. Muncitorii pot deveni investitori prin acumularea de avere. Investitorii pot deveni muncitori din cauza unor eşecuri ale investiţiilor lor. Societatea se schimbă în mod constant şi curge ca un râu. Rolul forţei de muncă şi al investitorilor în societatea modernă se schimbă adesea. Cei mai mulţi oameni joacă, de asemenea, ambele roluri – punând profiturile pe care le-au făcut în capacitatea de producţie viitoare, creând astfel locuri de muncă, sporind bogăţia socială de care beneficiază publicul larg. Chiar şi un fondator al mişcării sindicale din SUA a spus: “Cea mai gravă crimă împotriva oamenilor muncii este o companie care nu funcţionează cu profit”. [12]
Teoria absurdă a “valorii excedentului” pune eticheta “exploatării”, pe activitățile normale ale proprietarilor de terenuri şi ale capitaliştilor. Ea a incitat la ură viscerală, la gândire deviată şi la luptă şi a distrus viaţa a milioane de oameni.
6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia
Comunismul susţine egalitarismul absolut. În mod superficial, acest lucru poate părea un termen pompos, ceea ce îi determină pe mulţi să creadă orbeşte în corectitudinea sa. Cu toate acestea, el evocă, de asemenea, ură şi invidie. O consecinţă a egalitarismului este că oamenii nu pot tolera succesul altora, alţii fiind mai bogaţi, având o viaţă mai bună, o muncă mai uşoară şi condiţii de viaţă mai luxoase. Toată lumea trebuie să fie egală în aceasta formulă: ar trebui să am ceea ce ai şi pot primi ceea ce primeşti. Într-un astfel de univers, toată lumea este egală şi lumea este la fel.
Egalitarismul absolut se reflectă în cel puţin două moduri. În primul rând, atunci când oamenii nu sunt încă egali, ei devin nemulţumiţi de statutul lor economic, ceea ce este o cale rapidă pentru cei rău intenţionaţi de a instiga la invidie şi la ură. Oamenii râvnesc la ceea ce au alţii şi chiar caută să obţină acele lucruri prin mijloace nepotrivite sau violente. În cazuri extreme, ei distrug proprietatea altora şi chiar îi ucid pentru a deveni bogaţi. Cea mai gravă manifestare a acestor tendinţe este revoluţia violentă.
Pentru a provoca nemulţumire, Marx împarte societatea în două clase opuse: cei care deţin mijloacele de producţie şi cei care nu le dețin. În mediul rural, identifică proprietarul şi ţăranul iar în mediul urban, capitalistul şi muncitorul. Rezultatul este instigarea la ura de clasă şi folosirea presupusului defavorizat pentru a declanșa o revoluţie violentă. Proprietarii sunt bogaţi şi ţăranii sunt săraci – puneți mâna pe bogăţia lor! De ce sunt proprietarii bogaţi? Toată lumea ar trebui să fie bogată.
Astfel, Partidul Comunist Chinez a cerut ţăranilor să se angajeze în “reforma agrară” – adică atacarea proprietarilor şi împărţirea pământului. Dacă proprietarii refuzau să coopereze cu ei, trebuiau ucişi. Partidul Comunist i-a instigat, mai întâi, pe huligani să creeze probleme, apoi a încurajat ţărănimea să se ridice şi să atace clasa proprietarilor de pământ. Milioane de latifundiari au fost omorâţi.
În al doilea rând, egalitarismul absolut se manifestă, de asemenea, în cadrul unor grupuri care au obţinut, în esenţă, o stare de “egalitate”: dacă există beneficii, toată lumea ia o parte egală. Oricine se evidenţiază este cenzurat. Toată lumea este tratată la fel dacă lucrează mai mult, mai puţin sau chiar dacă nu lucrează deloc.
Oamenii apar la fel, dar personalitatea, intelectul, forţa fizică, moralitatea, ocupaţia, rolul, educaţia, condiţiile de trai, măsura în care pot să îndure greutăţi şi perseverenţa, spiritul inovativ şi aşa mai departe sunt diferite şi, cu ce contribuie fiecare la societate este, de asemenea, diferit. De aceea, de ce ar trebui ca acelaşi rezultat să fie cerut de toţi? Privită astfel, inegalitatea este, de fapt, văzută drept egalitate, în timp ce egalitatea promovată de comunism este adevărata inegalitate şi adevărata nedreptate. Anticii din China spun că Cerul îi va răsplăti pe cei care muncesc din greu şi că va răsplăti pe cineva în funcţie de efortul pe care îl depune. Egalitarismul absolut este imposibil, în lumea reală.
Sub egalitarismul absolut, cineva obţine acelaşi rezultat, fie că face lucruri bune sau nu, fie că este harnic sau leneş. Sub acoperirea egalitarismului, leneşii beneficiază, iar cei care muncesc din greu şi sunt capabili sunt penalizaţi şi chiar respinşi şi priviţi cu ură. Toată lumea îşi încetineşte ritmul pentru a se potrivi vitezei celui mai lent. În realitate, aceasta face ca toţi să devină leneşi, să aştepte ca altcineva să contribuie, astfel încât să poată profita de acel lucru, câştigând ceva pentru nimic sau luând de la cineva ceva ce îi lipsește, ducând la răspândirea declinului moral pe scară largă.
Ura şi invidia care motivează egalitarismul absolut sunt rădăcinile otrăvitoare ale perspectivei economice a comunismului. Natura umană are, în ea, atât bine cât şi rău. Credinţele occidentale fac referire la cele şapte păcate capitale, în timp ce cultura estică învaţă că omul are atât natură de Buddha cât şi natură demonică. Natura de Buddha se manifestă prin bunătate, abilitatea de a îndura greutăţi şi de a avea consideraţie pentru ceilalţii. Natura demonică se manifestă prin egoism, lene, invidie, răutate, jaf, ură, furie, pofte, tiranie, ignorarea vieţii, incitarea la discordie şi crearea de probleme, crearea şi răspândirea zvonurilor, obţinerea de ceva pentru nimic ș.a.m.d. Perspectiva economică adoptată de comunism stimulează, în mod deliberat, natura demonică, amplificând invidia, lăcomia, lenea şi alţi factori răi, ducând la pierderea caracterului uman şi abandonarea valorilor tradiţionale deţinute de mii de ani de oameni. El amplifică ce este cel mai rău în natura umană şi transformă oamenii în revoluţionari comunişti.
În “Teoria morală a sentimentelor“, Adam Smith a spus că moralitatea este fundamentul prosperităţii omenirii. Respectarea acestor reguli generale de moralitate “este o cerință pentru însăşi existenţa societăţii umane, care s-ar prăbuşi total, dacă omenirea nu ar fi avut, în general, un respect faţă de acele reguli importante de conduită”. [13]
Lawrence Kudlow, directorul Consiliului Economic al SUA, consideră că prosperitatea economică trebuie să existe alături de moralitate. El a scris că, dacă Statele Unite pot să respecte “principiul cel mai important” – să adere la valorile morale pe care a fost întemeiată America – dezvoltarea Statelor Unite va fi nelimitată. [14]
Consecinţele negative cauzate de egalitarismul absolut în ţările din întreaga lume nu sunt surprinzătoare. Egalitarismul comunist foloseşte autoritatea statului pentru a jefui proprietatea privată şi bogăţia altora. Pe de o parte, aceasta întăreşte autoritatea şi puterea ideologiei comuniste şi, pe de altă parte, convinge oamenii că este dreptul lor de a obţine ceva ce, în mod normal, nu merită. Acesta este modul în care comunismul înşeală oamenii.
a. Promovarea egalitarismului economic: o piatră de temelie a comunismului
Sub influenţa egalitarismului absolut, în Occident există apeluri viguroase pentru “justiţia socială”, precum şi legile privind salariul minim, acţiunea afirmativă, remunerarea egală pentru muncă egală şi alte cereri. Ceea ce se află în spatele acestor cerinţe este dorinţa de egalitate în ceea ce priveşte rezultatele; în spatele lor sunt elemente ale comunismului. Dacă nu înțelege esența acestor lucruri, omul poate cădea cu uşurinţă într-o capcană.
Din perspectiva comunistă, nu contează dacă aceste grupuri vulnerabile obţin egalitate sau dacă statutul lor social se îmbunătăţeşte. Ei sunt doar pioni pentru incitarea resentimentelor. Dacă comuniştii obţin ceea ce cer, atunci ei vor face pur şi simplu noi cereri pentru egalitate şi acest lucru se va repeta la nesfârşit. Dacă nu li se îndeplinesc cerinţele, ei vor purta un război al opiniei publice, vor stimula resentimentele, vor surescita noţiunile oamenilor cu privire la justiţia egalităţii şi vor transforma aceste noţiuni într-o platformă majoră cu care să influenţeze opinia publică.
Deoarece comunismul provoacă resentimente în mai multe domenii şi prin intermediul atâtor mijloace diferite, odată ce toate resentimentele explodează în acelaşi timp, vor genera tulburări sociale şi poate chiar revoluţie. Comuniştii vor găsi mereu grupuri vulnerabile şi apoi vor solicita egalitate financiară pentru ei, repetând procesul până când se va atinge egalitatea absolută. Aceste cereri pentru aşa-numita justiţie socială devin o cale spre comunism. Ţările libere din Occident au fost erodate de ideologia comunistă – aceasta este realitatea, pur şi simplu.
În realitate, implementarea acestor politici duce adesea la obținerea contrariului. Cei care ar trebui să fie protejaţi de aceste politici sunt, în schimb, discriminaţi şi atacaţi. Să luăm, de exemplu, legea salariului minim. La suprafaţă, scopul său este de a proteja drepturile lucrătorilor, dar efectul este că multe fabrici pur şi simplu nu mai angajează, deoarece nu este sustenabil economic să facă acest lucru. Ca urmare, chiar mai mulţi lucrători îşi pierd locul de muncă.
Abilităţile nu sunt obţinute dintr-odată. Există un proces continuu de progres şi de îmbunătăţire a abilităţilor, a capacităţii şi a eticii muncii. Rezultatul aplicării unui salariu minim este că oamenii nu primesc cursuri de formare şi specializare la locurile de muncă cu salarii mai mici şi pleacă la locuri de muncă mai bine plătite. O abordare unică pentru toţi încalcă şi teoria economică şi duce şi la intervenţia excesivă a guvernului în economie.
Oamenii folosesc, de asemenea, scuza de “salarizare egală pentru muncă egală” pentru a cere revoluţia socială. Ei citează statisticile şi susţin că salariul mediu al bărbaţilor de culoare este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor albi, că salariul mediu al femeilor este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor şi că aceste discrepanţe sunt rezultatul rasismului şi al sexismului. În realitate, astfel de comparaţii nu sunt adecvate.
Când se compară mere cu pere, rezultatele sunt diferite. Anumite cercetări efectuate de cercetători au descoperit că, pentru familiile de culoare în care atât soţul cât şi soţia au absolvit un colegiu sau o formă de învăţământ superioară, venitul lor este, de fapt, mai mare decât cel al familiilor albe cu o situaţie similară. [15] Pentru că familiile de culoare de acest tip sunt relativ mai puţine, există discrepanţe în ceea ce priveşte veniturile. Efectuarea unor comparaţii semnificative şi corecte este de bun simţ, dar, atunci când elementele comuniste instigă la discordie şi la luptă, oamenii par a avea o pierdere selectivă a înţelegerii.
Comunismul nu are grijă de bunăstarea grupurilor vulnerabile. Este pur şi simplu interesat de sloganuri care atrag oamenii pe drumul spre comunism şi, astfel, către distrugere.
b. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere
Pierderea locurilor de muncă în sectorul de producţie este un fenomen bine cunoscut. Dar mulţi oameni nu realizează că sindicatele sunt unul dintre principalii vinovaţi. Sindicatele pretind că ajută la obţinerea de beneficii pentru clasa muncitoare, dar fac contrariul. Cum? Acest lucru devine clar urmărind istoriei sindicatelor şi transformarea misiunii lor.
Sindicatele au fost, iniţial, înfiinţate de membrii clasei muncitoare ale căror abilităţi erau puţine sau chiar inexistente, în scopul negocierii cu conducerea. Într-o anumită măsură, un sindicat este capabil să intervină şi să rezolve conflictele dintre muncitori şi patroni. Dar elementele comuniste au transformat sindicatul într-un instrument de promovare a mişcărilor şi a politicilor comuniste.
Friedrich Engels a scris pe această temă: “De asemenea, se apropie, rapid, timpul când clasa muncitoare va înţelege că lupta pentru salarii mari şi mai puține ore de lucru şi întreaga acţiune a sindicatelor, aşa cum se desfăşoară acum, nu este un scop în sine, ci un mijloc, un mijloc foarte necesar şi eficient, dar este numai unul dintre mijloacele către un scop superior: eliminarea totală a sistemului de salarizare”.[16]
Lenin credea că formarea şi legalizarea sindicatelor reprezintă un mijloc important al clasei muncitoare pentru preluarea conducerii revoluţiei democratice, de la clasa capitalistă. În acelaşi timp, el credea că sindicatul va deveni pilonul partidului comunist şi o forţă cheie în lupta de clasă. În discursul său, Lenin a propus ca sindicatele să devină “o şcoală a comunismului” şi o legătură între partidul comunist şi mase. Sarcina zilnică a sindicatului era aceea de a convinge masele şi de a le aduce pe calea tranziției de la capitalism la comunism. “Sindicatele sunt un ‘rezervor’ al puterii de stat”. [17]
La mijlocul secolului al XIX-lea, forţele comuniste şi de stânga au folosit sindicatele pentru a incita angajaţii la greve pe scară largă, să ceară capital în mod brutal şi chiar să ia măsuri violente pentru a distruge maşinile şi fabricile. Sindicatele au devenit o armă puternică în arsenalul comunismului pentru a combate capitalismul şi pentru a continua lupta politică creând haos în lume, astfel încât să îşi poată îndeplini obiectivele.
În octombrie 1905, peste 1,7 milioane de muncitori din Rusia au participat la o grevă politică la nivel naţional şi au paralizat economia ţării. În acest timp, s-a format Sovietul Petrograd, o organizaţie sindicală chiar mai agresivă. Lenin a numit-o “înmugurirea unui guvern revoluţionar” şi a crezut că va deveni centrul politic al Rusiei. Cu alte cuvinte, regimul sovietic, format în timpul Revoluţiei din octombrie 1917, a provenit din sindicat. [18]
Sindicatele din ţările occidentale şi cele dezvoltate sunt, de asemenea, infiltrate pe scară largă şi utilizate de elementele comuniste. Muncitorii şi patronii ar trebui să fie simbiotici, dar comuniştii încearcă să provoace, să extindă şi să intensifice conflictul dintre ei. Unul dintre instrumentele cele mai importante ale comunismului este sindicatul. Sindicatele sunt folosite pentru a escalada procesul de negociere dintre conducere şi lucrători la nivelul unei lupte între clase. Ei raţionalizează şi intensifică partea conflictuală a relaţiei şi o folosesc pentru a-şi legitimiza propria existenţă. De atunci, sindicatele intensifică nemulţumirea muncitorilor, dau vina pe patroni pentru orice problemă şi provoacă conflicte între cele două clase. Aceasta a fost una dintre cheile de supravieţuire a sindicatelor.
Sindicatele ar putea să aducă muncitorilor profit pe termen scurt dar, din punct de vedere economic pe termen lung, cea mai mare victimă a mişcărilor sindicale conduse de comunişti este clasa muncitoare. Acest lucru se datorează faptului că atunci când întreprinderile capitaliste se destramă, cei care au cel mai mult de pierdut sunt muncitorii care îşi pierd locul de muncă şi mijloacele de trai. La suprafaţă, sindicatele luptă pentru interesele angajaților dar, de fapt, ele subminează competitivitatea industrială. Există două motive pentru aceasta.
În primul rând, sub pretextul protejării drepturilor şi intereselor muncitorilor, sindicatele fac dificil ca întreprinderile să concedieze angajaţii care nu au performanţe. Acest lucru dă naştere unei culturi de lene. Nu numai că acest lucru este inechitabil faţă de angajaţii care lucrează cu sârguinţă, dar îi face şi mai puţin proactivi. Cel mai important factor al creşterii unei societăţi sunt oamenii, care produc, dar cu umbrela de protecţie a sindicatului faţă de angajaţii care nu reuşesc să facă faţă, întreprinderile îşi pierd competitivitatea.
În al doilea rând, sub pretextul de a proteja beneficiile sociale ale angajaţilor (pensiile, asigurările de sănătate etc.), sindicatele cresc, în mod constant, costurile întreprinderii. În cele din urmă, obligă companiile să-şi reducă investiţiile în cercetare şi dezvoltare, reducând, de asemenea, competitivitatea acestora. De asemenea, companiile trebuie să crească preţurile produselor, ceea ce dăunează şi intereselor consumatorilor. Studiile arată că acesta este motivul pentru care societăţile fără sindicate, cum ar fi Toyota şi Honda, au reuşit să producă maşini de înaltă calitate la costuri mai mici şi de ce fabricile de automobile americane împreună cu sindicatele din Detroit au devenit mai puţin competitive. [19]
Edwin Feulner, fondatorul Fundaţiei American Heritage, a spus despre sindicate: “Ele funcţionează ca o piatră de moară de gâtul companiei – făcând-o mai puţin flexibilă, mai puţin capabilă să reacţioneze cu înţelepciune la cerinţele unei pieţe în schimbare”. [20]
Toate acestea sunt agravate de monopolurile sindicale de pe piaţa muncii. Acestea exercită apoi o influenţă dăunătoare asupra deciziilor companiilor având ca rezultat numeroase cereri nerezonabile, unele dintre acestea fiind extreme. Întreprinderile care nu reuşesc să îndeplinească aceste cerinţe sindicale sunt, mai apoi, ţinta disputelor, inclusiv a grevelor şi protestelor, care le slăbesc și mai mult.
United Auto Workers (UAW) este uniunea sindicală care reprezintă muncitorii din industria de automobile din Detroit. UAW intră, foarte des, în grevă. Înaintea crizei financiare din 2008, Uniunea a cerut 70 de dolari pe oră pentru salarii şi beneficii și, în consecinţă, industria auto din SUA se afla aproape la marginea falimentului. [21]
Pierderea oportunităţilor de angajare în industria prelucrătoare din SUA este acum cunoscută tuturor, dar mulţi oameni nu ştiu că sindicatele reprezintă un factor cheie al pierderii locurilor de muncă. Numărul locurilor de muncă sindicalizate din industria prelucrătoare a scăzut cu 75% între 1977 şi 2008, în timp ce cele care nu sunt afiliate unui sindicat din industria prelucrătoare a crescut cu 6% în acea perioadă, potrivit Fundaţiei Heritage.
Situaţia din afara industriei prelucrătoare este similară. Să luăm ca exemplu industria construcţiilor. “Spre deosebire de sectorul de producţie, industria construcţiilor a crescut considerabil începând cu sfârşitul anilor ’70. Cu toate acestea, în ansamblu, această creştere a apărut exclusiv în locurile de muncă neafiliate unor sindicate, în creştere cu 159% din 1977”. [22]
În plus, sindicatele sunt instrumentele folosite de elementele comuniste pentru a promova egalitarismul în întreprinderi. Fundaţia Heritage notează că sindicatele solicită companiilor să plătească salarii în funcţie de vechimea angajatului (echivalentul anilor de serviciu în ţările socialiste), indiferent de performanţă sau de contribuţia angajatului la companie. Acest lucru are efectul previzibil al scăderii salariilor muncitorilor mai productivi şi al creşterii salariilor celor mai puţin competenţi”. [23]
Ideea care se aplică aici este similară egalitarismului absolut în timpul comunismului, care înseamnă, efectiv, redistribuirea bogăţiei în rândul angajaţilor din cadrul întreprinderii. Interferenţa cu procesul decizional intern al întreprinderilor şi monopolul pieţei muncii reprezintă o erodare a pieţei libere.
Susţinerea agresivă de către sindicate a ceea ce ei descriu drept asigurări sociale ale muncitorilor sfârșește prin a favoriza o parte dintre muncitori faţă de ceilalţi şi devine o piedică pentru companiile individuale şi economie, în ansamblu. Un sondaj efectuat în 2005 a arătat că “cele mai multe gospodării ai căror membrii sunt sindicalişti dezaprobă uniunile sindicale americane” şi că “principalul motiv al dezaprobării nu este niciodată discutat în mod deschis în sindicate sau abordat la convenţiile sindicale”. [24]
În toate privinţele, acei muncitori care sunt cu adevărat harnici au devenit victime, iar comunismul a devenit cel mai mare câştigător. În mod fundamental, comuniştii folosesc sindicatele pentru a distruge economia capitalistă liberă, pentru a submina sistemul capitalist şi pentru a submina pas cu pas viaţa normală a omului.
Sindicatele infiltrate de comunism, sub îndrumarea mişcării progresiste au evoluat într-un grup special de interes, asemănător cu o corporaţie de mari proporţii, pentru profit. Conducerea sindicatelor are interese personale uriaşe în întreprindere, iar corupţia este ceva obişnuit. [25]
În ţările democratice, sindicatele au devenit, în mare măsură, un instrument pentru lupta stângii împotriva capitalismului. Aceştia solicită la unison “justiţie socială” şi “corectitudine”, creând o povară uriaşă pentru societate şi industrie, devenind un obstacol în calea reformelor şi a încercărilor de îmbunătăţire a eficienţei în industriile de producţie, servicii şi educaţie, precum şi în administraţia guvernamentală. Până când nu vine momentul pentru acțiune, ei stau ascunși, dar atunci când condiţiile sunt favorabile, ei ies şi mobilizează o mişcare socială pentru a-şi promova scopurile. Sindicatele s-au transformat, astfel, într-o unealtă pe care comunismul o foloseşte pentru a diviza societăţile libere.
7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie
În ciuda teoriei comuniste pline de lacune şi contradicţii, mulţi sunt încă înşelaţi de ea. Acest lucru se datorează faptului că Marx a descris un paradis comunist de care oamenii din întreaga lume se vor bucura. Aceasta este fantezia centrală şi amăgirea. Descrierea lui include “abundență materială copleşitoare”, standarde morale mult mai înalte şi “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”. Nu ar exista nicio proprietate privată, nici un decalaj între bogaţi şi săraci, nici0 clasă conducătoare, nici exploatare, ci libertate şi egalitate pentru toţi şi fiecare persoană ar putea să-şi dezvolte talentele deosebite. Viaţa ar fi minunată.
Acest set de argumente înşelătoare i-a atras pe mulţi să lupte pentru el. Mulţi occidentali nu au avut niciodată experienţa tragică de a trăi într-un stat totalitar comunist. Ei continuă să nutrească speranţa iluzorie a unui paradis comunist şi, astfel, țin aprinsă flacăra pledând pentru ideile comuniste şi socialiste.
De fapt, toate ideile prezentate de Marx sunt pur şi simplu iluzii.
Marxismul susţine că o societate comunistă se va bucura de o superabundanţă a bunurilor materiale. Cu toate acestea, dorinţele omului şi nevoile lui sunt interminabile. În condiţiile constrângerilor legate de faptul că cunoaşterea umană este limitată, timpul de lucru este limitat şi resursele sunt limitate, lipsurile şi privaţiunile sunt inevitabile. Acesta este punctul de plecare al tuturor studiilor economice. Fără aceste constrângeri, oamenii nu trebuie să caute ce fel de metodă de producţie este cea mai eficientă, deoarece presupusa superabundență va asigura totul şi poate fi risipită după voinţă.
Marxismul susţine că standardele morale în societatea comunistă s-ar îmbunătăţi foarte mult. Cu toate acestea, binele şi răul coexistă în fiecare persoană, iar îmbunătăţirea standardelor morale necesită îndrumarea oferită de credinţele şi valorile tradiţionale, precum şi eforturile de dezvoltare personală.
Ceea ce predică marxismul este ateismul şi lupta de clasă, care stimulează partea rea a omului. Oamenilor nu li se permite să aibă libertatea de credinţă, iar religia este doar un instrument politic al partidului comunist. Mai mult, în timpul comunismului, instituţiile religioase sunt folosite pentru a proteja tirania, pentru a induce în eroare lumea, pentru a se împotrivi divinității, şi pentru a întoarce oamenii de pe calea credinței. Fără o credinţă dreaptă în Dumnezeu şi fără autodisciplină, moralitatea nu poate decât să fie în declin. În plus, toţi liderii comunişti erau tirani – aroganţi, indecenţi şi complet neetici. Aşteptarea ca urmaşii lor să aibă standarde morale mult îmbunătăţite este contrar raţiunii.
Marxismul proclamă de asemenea egalitatea pentru toţi. Dar, după cum s-a discutat mai devreme, socialismul duce în mod inevitabil la totalitarism. Puterea este baza distribuţiei resurselor, dar distribuţia puterii într-un stat totalitar este cea mai nedreaptă. Prin urmare, distribuţia resurselor în totalitarism va fi, de asemenea, cea mai nedreaptă. În toate ţările în care a guvernat sau guvernează socialismul, oamenii văd o clasă privilegiată, o distanță enormă între bogaţi şi săraci şi suprimarea oamenilor de către stat.
Marxismul înşeală oamenii cu promisiunea “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”. [26] Cu toate acestea, economiile socialiste sunt subjugate puterii. Oamenii obişnuiţi nu au libertăţi de bază, ca să nu mai vorbim de capacitatea de a acţiona la alegere în funcţie de propriile lor abilităţi. Dat fiind că dorinţele omului se manifestă în mod permanent, chiar şi cea mai bogată persoană de pe pământ nu poate obţine tot ceea ce-şi doreşte, ca să nu mai vorbim de o persoană obişnuită. Este imposibil să se obţină o superabundanţă a bunurilor, în primul rând, din cauza lipsei naturale a resurselor, ca să nu mai vorbim de distribuţia lor celor care au nevoie de ele.
De asemenea, comunismul înşeală oamenii promiţând că fiecare membru al societăţii îşi poate folosi pe deplin abilităţile. Marxismul susţine că diviziunea muncii creează înstrăinarea. Dar, de fapt, diviziunea muncii este necesară pentru orice societate. Adam Smith susţine, în “The Wealth of Nations”, că diviziunea muncii poate creşte în mare măsură productivitatea şi promova prosperitatea. Diferenţele create de diviziunea muncii nu sunt neapărat conflicte, nici nu trebuie să conducă la alienare şi depersonalizare. Oamenii din toate categoriile sociale îşi pot ridica moralul, pot contribui în societate şi pot aduce fericire omenirii.
Perspectiva economică comunistă este imorală. Daunele ei au fost, deja, văzute în ţările socialiste şi comuniste. Diferitele forme deghizate ale economiei comuniste în Occident au adus daune societăţii. Comunismul creează, în mod inevitabil, tiranie, sărăcie şi foamete. El întăreşte neîncetat răul din natura umană şi distruge moralitatea. Este cel mai malefic contracurent din istoria omenirii.
Privind înapoi, la peste un secol de istorie a comunismului, realitatea nemilosă demonstrează permanent că este o istorie de incitare la ură, crime în masă şi malefic. În toate ţările totalitare comuniste au avut loc cele mai crude crime, iar oamenii din aceste ţări au cele mai puține drepturi și libertăți. Resursele sunt epuizate în scopuri militare, averile sunt jefuite pentru a aduce clasei privilegiate putere, în timp ce majoritatea oamenilor trebuie să muncească și să trăiască în sărăcie.
Mişcarea comunistă nu numai că privează oamenii de vieţile lor, ci duce şi la o distrugere enormă a valorilor şi culturii tradiţionale. În special în China comunistă, standardele morale au decăzut deja într-un grad îngrozitor, mult peste ceea ce se poate imagina. Recoltarea de organe de la oameni vii, oameni buni care practică auto-cultivarea, a devenit o industrie sprijinită de stat. Comuniştii au transformat oamenii în monştri. Personalul medical, care ar trebui să-i ajute pe bolnavi, a devenit o unealtă ucigașă. Maleficitatea PCC a ajuns în întreaga lume. Ţările care ar trebui să susţină drepturile omului sunt îndemnate să închidă ochii, din cauza stimulentelor economice.
În ultimul secol, comuniştii au folosit învăţăturile originale comuniste pentru a atrage publicul larg, intelectualii şi generaţiile mai tinere. După prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene, regimurile comuniste rămase nu mai promovează imaginile comuniste violente, ci au absorbit sistemul economic capitalist şi s-au transformat în regimuri care promovează impozite ridicate, un nivel ridicat de asistență socială şi redistribuirea bogăţiei. Ei susţin că ridică nivelul general de viaţă şi că toată lumea se va bucura de “zilele bune” ale socialismului. Astfel, ei continuă să înşele.
Comunismul se foloseşte de bunătatea omului, în timp ce îl conduce să devină un fanatic al ideologiei comuniste. Foloseşte dorinţa de bunătate ca unealtă pentru ca oamenii să întoarcă spatele divinității. El contaminează minţile oamenilor, le întăreşte natura malefică şi îi determină să comită tot felul de crime. Oamenii se răsfaţă cu plăceri materiale, abandonând convingerile mai înalte şi mai nobile ale vieţii. Comunismul face ca oamenii să trudească din greu. În schimb oamenii sunt otrăviți și uciși. Dacă oamenii din lume nu se trezesc în cel mai scurt timp, se vor confrunta cu consecinţe şi mai îngrozitoare.
Concluzie: prosperitatea şi pacea pot fi obţinute numai prin moralitate
Căutarea fericirii ţine de natura umană. O economie prosperă poate aduce fericire, dar economia nu există în vid. Atunci când calea dezvoltării economice se abate de la etică şi moralitate, poate urma o criză economică. O societate care este doar bogată nu este numai incapabilă să aducă bucurie şi fericire, dar prosperitatea ei va fi de scurtă durată. Pe măsură ce fundamentul eticii şi moralităţii se prăbuşeşte, se poate aştepta la un rezultat dezastruos.
În 2010, publicaţia Cotidianul Poporului a raportat că, în China, în ciuda dezvoltării economice, indicele brut al fericirii naţionale a înregistrat o scădere an de an. A doua economie a lumii este afectată de corupţie, poluarea mediului şi incidente legate de siguranţa alimentară, făcând poporul chinez extrem de nesigur de viaţa lui. În acest caz, bogăţia a crescut, pe măsură ce moralitatea şi fericirea au scăzut.
Acest lucru reflectă defectul fatal al comunismului: fiinţele umane nu au numai un corp ci mintea şi spiritul lor sunt esențiale. Înainte ca omul să vină în lume, divinitatea a trasat calea vieţii sale. Chinezii spun că “fiecare gură de mâncare şi fiecare strop de apă sunt deja rânduite”, analog cu modul în care occidentalii credincioşi spun o rugăciune înainte de cină pentru a mulţumi divinității pentru providenţa ei. Oamenii care sunt credincioși înţeleg că bogăţia este un har acordat lor de divinitate. Ei au o inimă umilă şi recunoscătoare şi de aceea sunt satisfăcuţi şi mulţumiţi.
Printre cei de pe Titanic, când nava s-a scufundat, s-a aflat şi milionarul John Jacob Astor al IV-lea, a cărui avere ar fi putut construi treizeci de nave Titanic. Cu toate acestea, atunci când s-a confruntat cu moartea, a ales ceea ce credea că este corect din punct de vedere moral şi a protejat femeile şi copii – şi-a cedat locul pentru doi copii îngroziţi. [27] În mod similar, Isidor Straus, coproprietarul magazinului Macy, a spus: “Nu voi merge înaintea celorlalţi bărbaţi”. Soţia lui a refuzat, de asemenea, să ajungă pe o barcă de salvare, dându-i locul doamnei Ellen Bird, noua lor menajeră. Ea a ales să-şi petreacă ultimele momente cu soţul ei. [28]
Aceşti oameni cu averi imense au ales să acționeze conform valorilor tradiţionale şi credinţei, în faţa oportunităţii de a-şi salva bunurile şi vieţile. Alegerea făcută de ei pentru moralitate și pentru justiție manifestă strălucirea civilizației umane și a naturii umane: un caracter nobil valorează mai mult decât viața, care la rândul ei este mai valoroasă decât averea.
Dl. Li Hongzhi, fondatorul Falun Dafa, a scris în “Bogăţie cu virtute”:
“Este datoria conducătorului şi a oficialilor să aducă belşug populaţiei, însă promovarea venerării banului este cea mai rea politică pe care poate s-o adopte cineva. Bogăţia fără virtute va răni toate fiinţele conştiente, pe când bogăţia cu virtute este ceea ce îşi doresc toţi oamenii. De aceea cineva nu poate fi bogat fără să promoveze virtutea.
Virtutea este acumulată în vieţile trecute. Să devii un rege, un oficial, un om bogat sau un nobil, toate vin din virtute. Fără virtute, nu există câştig; pierderea virtuţii înseamnă a pierde totul.
Astfel, aceia care caută putere şi bogăţie trebuie întâi să acumuleze virtute. Suferind greutăţi şi făcând fapte bune se poate acumula virtute în rândul maselor. Pentru a obţine asta, trebuie înţeles principiul cauzei şi efectului. Cunoașterea acestui lucru poate permite oficialilor şi populaţiei să-şi exercite stăpânirea de sine şi, astfel, prosperitatea şi pacea vor triumfa sub cer.”
Dacă omenirea menţine valorile menţionate mai sus pentru bogăţie şi viaţă, provocările economice înrădăcinate în lăcomia, lenea şi invidia fiinţelor umane vor fi reduse considerabil. Odată ce omenirea îşi va suprima dorinţele egoiste, ideologia comunismului nu va mai putea să ademenească inima umană. Atunci Divinitatea va binecuvânta omenirea cu înalte standarde de moralitate. În consecinţă, vom avea economia ideală pentru omenire: bogăţie pentru lume, calmitate în inimile noastre şi pace în societate.
Spectrul comunist a făcut aranjamente complicate pentru a distruge omenirea. Aranjamentele sale economice sunt doar o parte a istoriei. Pentru a ne elibera de controlul “idealurilor” comuniste, trebuie să anihilăm conspiraţia, să identificăm mesajele frauduloase şi să nu ne mai punem speranţa în această ideologie falimentară. Trebuie, de asemenea, să restaurăm valorile tradiţionale şi să recuperăm moralitatea şi virtutea. Astfel, omenirea va putea să aibă parte de prosperitate şi fericire veşnică şi să aibă pace adevărată. Civilizaţia umană va străluci, apoi, cu o nouă vitalitate.
Referinţe
[1] “Declaraţia de independenţă a Statelor Unite“, http://www.ushistory.org/declaration/document/
[2] Karl Marx şi Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist“, Marx / Engels Selected Works, vol. One (Moscova: Progress Publishers, 1969)
[3] Fred Schwartz şi David A. Noebel, “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti (socialişti şi progresişti)” (Manitou Springs, CO, 2010), 43-45.
[4] Friedrich Hayek, “Vanitatea Fatală: Erori ale socialismului” (Routledge, august 2013).
[5] Thomas Sowell, “Intelectualii şi societatea“, ediţia revizuită şi extinsă (New York: Books of Basic, 2012), Capitolul 2.
[6] FA Hayek “Utilizarea cunoaşterii în societate“, Economic Review American, vol. 35, nr. 4. (septembrie 1945), 519-530.
[7] Ludwig von Mises, “Calculul Economic în Comunitatea Socialistă” Institutul Mises. Accesat la 26 iulie 2018, https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth
[8] Shi Shan, “Quagmire în reforma întreprinderilor chineze de stat“, Radio Free Asia, 22 septembrie 2015, https://www.rfa.org/mandarin/yataibaodao/jingmao/xql-09222015103826.html
[9] Linette Lopez, “Companiile zombie ţin ostatică economia Chinei“, Business Insider, 24 mai 2016, https://www.businessinsider.com/chinas-economy-is-being-held-hostage-2016-5
[10] Jason Long, “Mobilitatea socială surprinzătoare a Marii Britanii victoriene“, “Revizuirea europeană a istoriei economice“, volumul 17, numărul 1, 1 februarie 2013, 1-23, https://doi.org/10.1093/ereh/hes020
[11] John Kenneth Galbraith, “Societatea bună: Agenda umană” (Boston, MA: Houghton Mifflin Co., 1996), 59-60; Karl Popper, “Societatea Deschisă şi duşmanii ei” (Routledge, 2012).
[12] Michael Rothschild, “Bionomica: Economia ca ecosistem de afaceri” (Washington, DC: BeardBooks, 1990), 115.
[13] Adam Smith, “Teoria sentimentelor morale” (Philadelphia: Anthony Finley, J. Maxwell Printer, 1817).
[14] Lawrence Kudlow, “Abundenţa americană: Noua prosperitate economică şi morală” (New York: Harper Collins Publishers, 1997).
[15] Thomas Sowell, “Fapte şi Sofisme Economice” (New York: Books of Basic, 2008), 174.
[16] Friedrich Engels, “1881: Sindicatele“, Marxists.org, 20 mai 1881, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/05/28.htm
[17] Vladimir Lenin, “Sindicatele, situaţia actuală şi greşelile lui Trotsky“, accesat la 8 iulie 2018, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1920/dec/30.htm
[18] Lü Jiamin, “Istoria teoriei leniniste asupra sindicatelor“, Liaoning People’s Press (1987).
[19] James Sherk, “Ce fac uniunile: modul în care sindicatele afectează locurile de muncă şi economia“, site-ul Fundaţiei Heritage, 21 mai 2009, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/report/what-unions-do-how-labor-unions-affect-jobs-and-the-economy
[20] Edwin J. Feulner, “Doborârea Twinkies“, Website-ul Fundaţiei Heritage, 19 noiembrie 2012, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/commentary/taking-down-twinkies
[21] James Sherk, “Ce fac sindicatele: modul în care sindicatele afectează locurile de muncă şi economia“, site-ul Fundaţiei Heritage, 21 mai 2009, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/report/what-unions-do-how-labor-unions-affect-jobs-and-the-economy
[22] Ibid.
[23] Sherk (2009) Ibid.
[24] Steve Inskeep, “Solidaritatea de vânzare: corupţia în sindicate“, “National Public Radio”, 6 februarie 2007, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=5181842
[25] Ibid.
[26] Karl Marx, “Critica Programului Gotha” https://www.marxists.org/archive/marx/works/1875/gotha/ch01.htm
[27] “Copiii de pe Titanic” (documentar, 2014).
[28] Isidor Straus, Autobiografia lui Isidor Straus (Societatea Istorică Straus, 2011), 168-176.
[29] Li Hongzhi, “Bogăţie cu virtute”, Principii Esențiale pentru o Avansare Ulterioară, 27 ianuarie 1995, http://ro.falundafa.org/books/Essentiale1/Principii_Esentiale-ptAvansare1_2012-06-09.htm#toc_2