Capitolul 12 (I): Sabotarea educației

Cuprins

Introducere

1. Spectrul comunismului în universitățile occidentale
a. Tendința severă de stânga a profesorilor universitari
b. Reformarea mediului academic tradițional cu ideologia comunistă
c. Utilizarea de noi domenii academice pentru infiltrarea ideologică
d. Promovarea radicalismului de stânga
e. Negarea marilor tradiții ale Statelor Unite
f. Lupta împotriva clasicilor civilizației occidentale
g. Monopolizarea manualelor și a științelor umaniste
h. “Reeducarea” universitară: spălarea creierului și corupția morală

Referințe

*****

Introducere

Educația joacă un rol important în promovarea bunăstării individuale și a împlinirii personale, menținerea stabilității sociale și asigurarea viitorului unei națiuni. Nici o mare civilizație din istoria omenirii nu a scăzut nivelul educației.

Scopul educației este de a menține standardele morale ale umanității și de a-i păstra cultura divină. Este mijlocul prin care cunoștințele și măiestria sunt împărtășite, jucând un rol important în interacțiunea umană.

În mod tradițional, cei bine educați respectă Divinul, cred în Creator și caută să aibă o atitudine  binevoitoare. Ei au cunoștințe ample despre cultura tradițională și demonstrează măiestrie în ceea ce fac. Dedicați vocațiilor lor, ei cred în tratarea altora cu bunătate, servesc drept piloni ai societății și sunt elitele naționale și gardienii civilizației. Caracterul și comportamentul lor extraordinar sunt răsplătitite cu binecuvântări divine.

Pentru a distruge omenirea, spectrul comunist își propune să desființeze legăturile dintre om și divinitate. Prin urmare, distrugerea educației tradiționale este un pas indispensabil. Comunismul a adoptat diferite strategii pentru a ataca și a submina educația atât în Est cât și în Occident.

În țările din Orient care adăpostesc tradiții culturale adânc înrădăcinate, înșelăciunea nu este suficientă pentru a păcăli întregul popor. Acest lucru a dus la masacrarea sistematică a elitelor tradiționale pentru a împiedica, fizic, purtătorii culturii tradiționale să-și transmită moștenirea către generația următoare, bombardând, în același timp, restul populației cu propagandă neîncetată.

Istoria și rădăcinile culturii occidentale sunt relativ mai simple, oferind comunismului un teren fertil pentru contaminarea pe ascuns a societății prin subminarea și sabotarea educației occidentale. De fapt, corupția tineretului occidental este cu mult mai severă în comparație cu cea din China.

În timpul alegerilor prezidențiale din 2016 din Statele Unite, defăimarea constantă a candidatului conservator de către mass-media predominantă, împreună cu sondajele de opinie înșelătoare efectuate înainte de vot, i-au șocat pe mulți – în special pe studenți – odată ce rezultatul real al alegerilor a fost anunțat.

După victoria lui Donald Trump, a apărut un fenomen ridicol în universitățile din Statele Unite. Unii studenți au simțit o asemenea frică, epuizare sau traumă emoțională cauzată de alegeri, încât au cerut suspendarea cursurilor și reprogramarea examenelor. Pentru a ajuta studenții ce prezentau manifestări de stres și anxietate, unele universități proeminente au organizat diverse activități terapeutice, incluzând jocuri cu plastelină sau cuburi, cărți de colorat ori jucării de suflat baloane de săpun. Unii chiar au oferit pisici și câini de companie studenților, pentru a-i consola. Multe universități au oferit studenților consiliere psihologică, au organizate grupuri de ajutor și servicii precum “recuperarea postelectorală” sau “resurse și sprijin postelectoral”.[1]

Absurditatea modului în care un proces democratic normal a devenit mai terifiant decât un dezastru natural sau un atac terorist demonstrează eșecul absolut al sistemului educațional american. Studenții, care ar trebui să fie maturi și raționali, au devenit intoleranți și infantili atunci când se confruntă cu schimbări și dificultăți.

Colapsul complet al educației americane este unul dintre cele mai dureroase lucruri care s-au întâmplat în SUA în ultimele decenii și semnalează succesul misiunii comuniste de a se infiltra și corupe societatea occidentală.

Acest capitol se concentrează, în primul rând, asupra Statelor Unite ca un exemplu pentru a arăta cum educația în societățile libere este sabotată de comunism. Cititorii pot aplica aceeași logică pentru a deduce cum este subminată educația din alte țări prin metode similare.

Infiltrarea comunistă în educația americană se manifestă în cel puțin cinci aspecte.

Promovarea directă a ideologiei comuniste în rândul tinerilor. Ideologia comunistă a preluat treptat sfera academică occidentală infiltrându-se în domenii tradiționale importante de studiu, și inventând științe noi tributare influenței sale ideologice. Literatura, istoria, filozofia, știința socială, antropologia, studiul dreptului, multimedia și alte specializări au fost inundate cu diferite derivate ale teoriei marxiste. “Corectitudinea politică” a devenit regulamentul de cenzură a libertății de gândire în universități.

Reducerea standardelor academice începând cu grădinița și școala primară. Deoarece nivelul de educație a scăzut treptat, elevii noii generații devin din ce în ce mai puțin literați și au mai puține abilități pentru matematică. Ei posedă mai puține cunoștințe, iar capacitatea lor de a gândi critic este atrofiată. Este dificil pentru acești studenți să se ocupe într-o manieră logică și deschisă de întrebările-cheie ale vieții și societății și e tot mai greu pentru ei să realizeze înșelăciunile comunismului.

Îndoctrinarea elevilor cu noțiuni deviate. Pe măsură ce acești copii cresc, conceptele inoculate în ei devin atât de puternice încât sunt aproape imposibil de identificat și de corectat.

Stimularea egoismului, lăcomiei și indulgenței elevilor. Aceasta include condiționarea lor de a se opune autorității și tradiției, umflarea ego-ului și a simțului că li se cuvine, reducându-li-se capacitatea de a înțelege și a tolera opinii diferite și astfel neglijând creșterea lor psihologică.

Comunismul și-a atins obiectivele în aproape toate cele cinci aspecte. Ideologia de stânga este tendința principală în universitățile americane. Cercetătorii cu idei diferite au fost fie marginalizați în domeniul lor de activitate, fie au fost împiedicați să-și exprime perspectivele tradiționale.

Patru ani de îndoctrinare intensă lasă absolvenții universităților cu predispoziție spre liberalism și progresism. Ei sunt predispuși să accepte ateismul, teoria evoluției și materialismului fără să se gândească de două ori. Ei devin “fulgi de zăpadă” cu mintea îngustă, care nu au bun-simț și doresc un stil de viață hedonist fără a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor. Ei nu au cunoștințe, au o viziune îngustă asupra lumii, știu foarte puțin sau nimic despre istoria Statelor Unite sau a lumii și au devenit principala țintă a înșelăciunii comuniste.

În ochii lumii, Statele Unite sunt încă una dintre cele mai importante țări în ceea ce privește educația. Timp de mai bine de un secol, Statele Unite au fost o superputere politică, economică și militară. Fondurile alocate educației depășesc în mare măsură pe cele din majoritatea altor țări. După cel de-al Doilea Război Mondial, democrația americană și bogăția au atras oameni talentați din întreaga lume. Programele sale postuniversitare STEM și școlile profesionale sunt cele mai bune din lume.

Cu toate acestea, în interiorul țării se desfășoară o criză. Proporția de absolvire a studenților străini în programele STEM depășește cu mult pe cea a studenților americani, iar decalajul crește în fiecare an. [2] Aceasta reflectă eroziunea învățământului primar, secundar și postliceal din Statele Unite. Elevilor le sunt reduse și distruse capacitățile in mod voit. Unele consecințele se văd deja cu ochiul liber și asta nu e totul.

Yuri Bezmenov, agentul KGB care a fugit din URSS, prezentat în Capitolul 5, a descris la începutul anilor 1980 cum infiltrarea ideologică comunistă în America se apropia de final: “Chiar dacă începeți chiar acum, aici, în acest moment, să educați o nouă generație de americani, va dura încă cincisprezece până la douăzeci de ani pentru a aduce valul percepției ideologice a realității înapoi la normal… “[3]

A trecut o treime de secol de la interviul lui Bezmenov. În această perioadă, chiar și după ce am asistat la prăbușirea Uniunii Sovietice și a altor regimuri socialiste din Europa de Est, infiltrarea și acțiunile subversive ale comunismului în Occident nu s-au oprit. Elementele comuniste din Occident și-au îndreptat atenția asupra educației ca obiectiv principal. Ei au preluat controlul instituțiilor la toate nivelurile, și-au răspândit influența asupra educației familiale și și-au promovat propriile teorii despre educație și pedagogie.

Trebuie subliniat faptul că practic toți oamenii din lume, în special cei care au mers la facultate după anii 1960, au fost expuși influențelor comuniste. Științele umaniste și sociale sunt cele mai afectate. Majoritatea oamenilor din aceste domenii au fost îndoctrinați fără să realizeze, doar câțiva indivizi promovează în mod intenționat ideologia comunistă. Expunem aici scopurile comuniste, pentru ca oamenii să le poată identifica și să se distanțeze de ele.

1. Spectrul comunismului în universitățile occidentale

a. Tendința severă de stânga a profesorilor universitari

Una dintre cele mai importante cauze pentru care studenții adoptă ideologia socialistă sau comunistă sau sunt influențați de ideologii radicale precum feminismul și ecologismul (discutat mai târziu în această carte) se datorează faptului că o mare parte a personalului didactic din universitățile americane are o tendință de stânga.

Într-un studiu din 2007 intitulat ”Viziunea socială și politică a profesorilor americani”, dintre cei 1.417 profesori universitari chestionați, 44,1% s-au considerat liberali, 46,1% moderați și doar 9,2% conservatori. Dintre aceștia, proporția conservatorilor din colegii a fost puțin mai mare (19%), iar cea a liberalilor a fost puțin mai mică (37,1%). În institutele de artă, 61% din cadrele didactice au fost liberali, în timp ce conservatorii au constituit doar 3,9%. Studiul a arătat, de asemenea, că profesorii care erau aproape de pensionare erau stângiști mai înflăcărați decât profesorii mai tineri. În grupul de vârstă 50-64 ani, 17,2% s-au declarat activiști de stânga. Studiul a arătat, de asemenea, că majoritatea cadrelor universitare au sprijinit drepturile homosexuale și avortul. [4]

Studiile ulterioare anului 2007 confirmă, de asemenea, tendința de stânga în rândul profesorilor din universitățile americane. Un studiu publicat în revista Econ Journal Watch în 2016 a analizat votul  profesorilor din departamentele de istorie și științe sociale în 40 de universități importante din SUA. Printre cei 7.243 de profesori chestionați se numărau 3.623 de democrați și 314 republicani, raportul fiind de 11.5 la 1. Drintre cele cinci departamente chestionate, departamentul de istorie a fost cel mai neregulat, având un raport de 35 la 1. Comparați acest lucru cu un studiu similar din 1968: printre profesorii de istorie de atunci, raportul dintre democrați și republicani a fost de 2,7 la 1. [5]

Un alt sondaj realizat în 2016 în universitățile cu studii de patru ani, a constatat că înclinația politică a facultății era inegală, în special în New England. Pe baza datelor din 2014, sondajul a constatat că raportul dintre profesorii progresiști și conservatori din colegii și universități, la nivel național a fost de 6 la 1. În New England, acest raport a fost de 28 la 1. [6] Un studiu realizat de Centrul de Cercetare Pew în 2016 a constatat că 31% dintre persoanele care au studiat în școlile postuniversitare aveau viziuni progresiste, 23% au avut tendința de a fi progresiste, doar 10% au opinii conservatoare, iar 17% au avut tendința de a fi conservatoare. Studiul a constatat că, începând cu anul 1994, numărul persoanelor care au primit o educație postuniversitară și care a avut idei progresiste a crescut considerabil. [7]

Cadrele didactice din mediul academic care au participat la un seminar al Institutului American Enterprise Institute în 2016 au declarat că aproximativ 18% dintre sociologii din Statele Unite se considerau marxiști și doar 5% se considerau conservatori. [8]

Senatorul Ted Cruz a făcut un comentariu despre Facultatea de Drept de la o universitate de prestigiu la care a fost invitat. “Erau mai mulți comuniști declarați [în facultate] decât republicani”, a spus el. “Dacă le-ați fi cerut să voteze dacă această națiune ar trebui să devină o națiune socialistă, 80% din cadrele didactice ar fi votat da, iar 10% ar crede că asta este prea conservator”.[9]

Comunismul a început să pătrundă în educația americană din momentul în care s-a înrădăcinat în Statele Unite. De la începutul secolului al XX-lea, mulți intelectuali americani au acceptat ideile comuniste sau varianta socialistă Fabian. [10]

Mișcarea de contracultură din anii 1960 a produs un număr mare de tineri studenți antitradiționaliști. În anii în care acești oameni au fost formați, ei au fost influențați foarte mult de marxismul cultural și de teoria Școlii de la Frankfurt. În 1973, după ce președintele Nixon a retras trupele americane din Vietnam, grupurile studențești asociate cu mișcarea anti-război au început să dispară în obscuritate, deoarece principalul motiv pentru protest a dispărut. Dar radicalismul produs de aceste mișcări ample ale studenților nu a dispărut.

Studenții radicali și-au continuat studiile universitare în domeniile social și cultural – în jurnalism, literatură, filosofie, sociologie, educație, studii culturale și altele. După ce și-au obținut diplomele, și-au început cariera în instituțiile cu cea mai mare influență asupra societății și culturii, precum universitățile, mass-media, agențiile guvernamentale și organizațiile neguvernamentale. Ceea ce i-a ghidat în acel moment a fost în principal teoria “marșului lung prin instituții” propus de marxistul italian Antonio Gramsci. Acest “marș lung” vizează modificarea celor mai importante tradiții ale civilizației occidentale.

Filosoful Școlii de la Frankfurt, Herbert Marcuse, era privit ca un “părinte spiritual” de către studenții răzvrătiți din Vest. În 1974, el a afirmat că Noua Stânga nu a murit “și va învia în universități”. [11] De fapt, Noua Stânga nu numai că a reușit să supraviețuiască dar chiar și lungul său marș prin instituții a avut un succes masiv. Un profesor radical a scris:

“După războiul din Vietnam, mulți dintre noi nu s-au târât înapoi în spațiile noastre literare; am obținut poziții universitare. Odată cu războiul, vizibilitatea noastră s-a estompat și, pentru o perioadă  a părut – pentru cei care nu observau –  că am dispărut.  Acum avem poziții permanente, iar lucrarea de reformare a universităților a început serios. “[12]

Termenul “radicali cu posturi permanente” a fost inventat de Roger Kimball în cartea cu același nume, publicată în 1989. Termenul s-a referit la studenții radicali care au fost activi în mișcările anti-război, drepturile civile sau feministe din anii 1960 și au intrat ulterior în universități pentru a preda și a obține un post permanent în anii 1980. De acolo, ei au inoculat studenților sistemul lor de valori politice și au creat o nouă generație de radicali. Unii dintre acești radicali noi au devenit șefi de departamente și decani. Scopul acestor profesori și cercetători nu este acela de a explora adevărul, ci de a folosi mediul academic ca pe un instrument de subminare a civilizației occidentale și a tradițiilor sale. Scopul lor este de a submina societatea și sistemul politic prin producerea mai multor revoluționari ca ei.

Odată titularizaţi, profesorii pot participa în diferite comitete și au un cuvânt greu de spus în recrutarea profesorilor noi, stabilirea standardelor academice, selectarea subiectelor pentru tezele de absolvire și determinarea direcției de cercetare. Ei au oportunități ample de a-și folosi puterea pentru a exclude candidații care nu se conformează ideologiei lor. Din acest motiv, indivizii mai tradiționaliști care predau și fac cercetări potrivit conceptelor tradiționale sunt marginalizați în mod constant. În timp ce profesorii generației mai în vârstă se pensionează, cei care îi înlocuiesc sunt mai ales profesorii de stânga care au fost îndoctrinați cu idei comuniste.

Gramsci, care a inventat “lungul marș prin instituții”, a împărțit intelectualii în două tabere: intelectuali tradiționali și intelectuali “organici” pe care orice clasă nouă îi creează odată cu sine. Primii sunt coloana vertebrală a menținerii culturii tradiționale și a ordinii sociale, în timp ce intelectualii organici, aparținând claselor sau grupurilor nou apărute, joacă un rol creativ în procesul de hegemonie în clasele sau grupurile lor. [13] “Proletariatul” folosește intelectualii organici pentru a prelua hegemonia culturală și, eventual, pe cea politică.

Mulți profesori radicali se definesc ca “intelectuali organici” care se opun sistemului actual. Ca și Gramsci, ei urmează axioma marxistă: “Filozofii doar au interpretat lumea în diferite moduri. Ideea, totuși, este să o schimbăm. “[14]

În acest fel, pentru Stânga educația nu are legătură cu transmiterea esenței cunoașterii și a civilizației umane, ci cu insuflarea studenților cu un set de opinii politice radicale, activism social și “justiție socială” în studenți. După absolvire ei își răspândeasc nemulțumirile față de sistemul actual prin revolta împotriva culturii tradiționale și prin instigarea la revoluție.

b. Reformarea mediului academic tradițional cu ideologia comunistă

Este bine cunoscut că în țările comuniste, marxism-leninismul este ideologia călăuzitoare a tuturor disciplinelor, în timp ce în Occident libertatea academică este ideea centrală. În afară de standardele morale omniprezente și de normele academice, nu ar trebui să existe nici o prejudecată în favoarea unor tendințe intelectuale anume. Cu toate acestea, începând cu anii ’30, socialismul, comunismul, marxismul și Școala de la Frankfurt au invadat universitățile americane, modificând grav științele umaniste și sociale.

Discursul revoluționar ocupă științele umaniste din America

În cartea sa “Revoluția victimelor: Creșterea studiilor de identitate și închiderea minții liberale” Bruce Bawer l-a întrebat pe Alan Charles Kors, istoric la Universitatea din Pennsylvania, despre trei oameni despre care credea că au avut cea mai profundă influență asupra științelor umaniste in Statele Unite. Aproape fără să se gândească, Kors a numit trei cărți: “Caietele din închisoare” ale lui Antonio Gramsci, “Pedagogia oprimaților” a lui Paulo Freire și “Damnații pământului” a lui Frantz Fanon  [15]

Gramsci, marxistul italian, nu mai are nevoie de introducere deoarece opera lui a fost descrisă în capitolele precedente. Freire, un teoretician brazilian, i-a adorat pe Lenin, Mao, Castro și pe Che Guevara. “Pedagogia oprimaților” publicată în 1968 și reprodusă în limba engleză doi ani mai târziu, a devenit parte din lectura obligatorie pentru institutele academice din Statele Unite.

Bawer l-a citat pe educatorul Sol Stern, care a spus că “Pedagogia oprimaților” nu se ocupă de niciun fel de probleme educaționale specifice, ci este mai degrabă “un eseu politic utopic care cere răsturnarea hegemoniei capitaliste și crearea unor societăți fără clase”. Lucrarea lui Freire nu face altceva decât să repete un anumit punct de vedere, și anume că în lume există doar două tipuri de oameni: opresorul și oprimatul. Cei oprimați ar trebui, atunci, să respingă educația lor, să fie treziți la realitatea circumstanțelor lor și să provoace revoltă.

Fanon s-a născut în insula Martinica în Marea Caraibelor și s-a alăturat războiului din Algeria împotriva guvernării franceze a coloniilor. Cartea sa, Damnații pământului, a fost publicată în 1961, iar prefața a fost scrisă de filosoful existențialist francez  și membru al Partidului Comunist Francez Jean-Paul Sartre. Sartre și-a rezumat teoria spunând: colonizatorii occidentali sunt întruchiparea răului; prin contrast non-occidentalii sunt, în mod inerent, nobili în virtutea faptului că sunt colonizați și exploatați.

Fanon a cerut oamenilor din colonii să se revolte împotriva clasei conducătoare coloniale, folosindu-se de violență ca punct de raliere. El a spus că, la nivelul personal, violența este o forță de curățire. “El eliberează nativul de complexul său de inferioritate și de disperarea și inacțiunea lui; îl face neînfricat și îi restabilește respectul de sine.”[17]

Îmbrățișând ideile lui Fanon, Sartre a scris în prefață: “Căci în primele zile ale revoltei trebuie să omorâți: să împuști un europen este ca și cum omori două păsări cu o singură piatră și în același timp să distrugi atât un asupritor cât și pe cel oprimat: rezultă un om mort și un om liber; supraviețuitorul, pentru prima dată, simte pământul natal sub picioare. “[18]

Ideile lui Gramsci, Freire și Fanon sunt narațiuni înșelătoare care îi îndeamnă pe oameni să privească istoria și societatea din perspectiva luptei de clasă. Odată ce scânteia urii de clasă intră în inima lor, elevii învață să se răzbune și să se opună structurii și funcționării normale a societății, ceea ce va duce în mod inevitabil la nemulțumire, protest, revoltă și chiar revoluție.

Rămâne de dezbătut ce teoretician sau școală de gândire a avut cea mai mare influență asupra științelor umaniste și sociale în universitățile americane. Ceea ce este clar însă este că marxismul, școala de la Frankfurt, teoria freudiană și postmodernismul (care au conlucrat împreună cu comunismul la distrugerea culturii și moralității) au ajuns să domine acest domeniu.

Teoria comunistă pătrunde în mediul universitar

Începând cu anii 1960, paradigma de cercetare a departamentului de literatură americană (inclusiv literatura engleză, franceză, literatura comparată etc.) a suferit schimbări fundamentale. În mod tradițional, criticii literari au apreciat valorile morale și estetice ale operelor clasice, considerând literatura drept o resursă importantă pentru lărgirea orizonturilor cititorilor, dezvoltarea caracterului lor moral și cultivarea gustului lor intelectual. În principiu, teoria literară academică este secundară literaturii în sine, servind ca mijloc de înțelegere și interpretare a acesteia.

În anii ’60, când contracultura se afla în plină desfășurare, în comunitatea academică a avut loc o explozie “teoretică”. Diferitele teorii filosofice, psihologice, literare și culturale au fost infuzate cu tendințe populiste, iar relația dintre teorie și operele literare s-a inversat deoarece operele actuale au fost reduse la materiale care validează abordările interpretative moderne. [19]

Care este esența acestor teorii? Aceea de distrugere a disciplinelor academice tradiționale, precum filozofia, psihologia, sociologia și psihanaliza prin descrierea părtinitoare a societății și a culturii. Teoreticianul literar Kahler a explicat “teoria” în acest fel: “Teoriile sunt adesea un atac ferm asupra bunului simț și intenția este de a arăta că ”bunul simț “cu care ne-am obișnuit este de fapt construit istoric. Această teorie a ajuns să fie percepută ca fiind atît de naturală încât abia ne dăm seama că este de fapt doar o teorie.” [20]

Cu alte cuvinte, teoriile academice moderne micșorează, inversează și distrug înțelegerile tradiționale ale binelui și răului, dreptului și maleficului, frumuseții și urâțeniei care provin din învățăturile familiale, credința religioasă și etică, înlocuindu-le cu un set de valori sinistre, lipsit de valoare.

Îndepărtând ambalajele academice complexe, aceste așa-numite teorii nu sunt altceva decât o învălmășire a clasicului și neomarxismului, a școlii de la Frankfurt, a psihanalizei, a deconstructivismului, a poststructuralismului și postmodernismului. Împreună formează o axă care urmărește să distrugă bazele civilizației umane și servește camuflării comunismului pentru a se putea infiltra în mediul occidental. Începând cu anii 1960, comunismul a înregistrat progrese rapide în domenii precum literatura, istoria și filozofia, stabilindu-și dominația în științele umaniste și sociale.

În practică, “teoria” și “teoria critică” se referă, în general, la același fenomen. Permutările ei includ studiile critice nou apărute de drept, rasă, sex, societate, știință, medicină și altele asemenea. Omniprezența sa este o manifestare a expansiunii reușite a comunismului în domeniile academice și educaționale, a coruperii tinerilor și stabilirea unei căi pentru distrugerea omenirii.

Politizarea cercetării literare

Din perspectiva unui critic literar marxist, semnificația unui text literar nu se află în valoarea sa intrinsecă ci, mai degrabă, în modul în care acesta reflectă faptul că ideologia clasei conducătoare – de exemplu în ceea ce privește genul sau rasa – a devenit dominantă. Din această perspectivă, se spune despre clasici că nu au nicio valoare intrinsecă. Un teoretician literar marxist american proeminent a declarat în mod explicit că “perspectiva politică” constituie “orizontul absolut al tuturor lecturilor și al întregii interpretări”. [21] Adică, toate lucrările literare ar trebui tratate ca alegorii politice și numai atunci când adâncimea sensurilor de clasă, rasă, sex sau opresiune sexuală sunt descoperite, înțelegerea cuiva poate fi considerată profundă sau calificată.

Oamenii din țările comuniste sunt familiarizați cu astfel de critici literare dogmatice. Liderul comunist chinez Mao Zedong a evaluat “Visul din camera roșie”, una dintre cele patru mari opere clasice chineze, după cum urmează: “Patru familii, o luptă acerbă de clasă și câteva zeci de vieți omenești”.

În țările comuniste, discursul literar nu este întotdeauna limitat la dezbaterile civilizate și sofisticate ale “turnului de fildeș”. Se poate transforma uneori într-un impuls pentru o luptă sângeroasă.

Ca răspuns la chemarea lui Mao Zedong de a învăța de la oficialul chinez din timpul Dinastiei Ming, Hai Rui, istoricul Wu Han a scris drama „Destituirea lui Hai Rui”. Pe 10 noiembrie 1965, cotidianul Wenhui din Shanghai a publicat o revizuire critică a piesei. Revizuirea a fost scrisă de Yao Wenyuan și planificată în comun de către cea de-a patra soție a lui Mao, Jiang Qing, și teoreticianul radical Zhang Chunqiao. Acesta a susținut că „Destituirea lui Hai Rui” a fost o aluzie la Peng Dehuai, un general al Armatei de Eliberare a Poporului, care a fost destituit datorită opoziției sale față de  cele trei politici ale Partidului Comunist din cadrul Liniei Generale pentru Construcția Socialistă –“Cele trei steaguri roşii”, “Marele Salt Înainte”, și “Comuna Populară”. (Aceste trei politici au condus la Marea foamete chineză). Drama „Destituirea lui Hai Rui”, a devenit fitilul care a declanșat brutalitatea Revoluției Culturale ce a durat zece ani.

Abordarea brutală a comuniștilor chinezi privind interpretarea tuturor operelor literare din punctul de vedere al luptei de clasă poate fi comparată cu critica literară mult mai subtilă găsită în colegiile occidentale în ultimele decenii.

Critica literară neomarxistă occidentală este ca un virus care devine mai puternic și mai mortal prin mutații nesfârșite. Ea se adaptează altor teorii care apoi devin armele sale, împingând marile opere ale culturii umane – de la clasicii Greciei și Romei la Dante, Shakespeare și romanele victoriene – să fie dezmembrate și reconfigurate. Deși acest tip de comentariu folosește un jargon ezoteric pentru a crea aparența de sofisticare, principalele argumente, de obicei, se reduc la acuzații de prejudecăți împotriva claselor marginalizate, a femeilor sau a minorităților etnice.

Criticile moderne etichetează aceste lucrări ca aparținând superstructurii clasei conducătoare și le descriu ca având efectul de a paraliza masele și de a le împiedica să atingă conștiința revoluționară de clasă. După cum spunea englezul Roger Scruton, “metodele noului teoretician literar sunt într-adevăr arme de subversiune: o încercare de a distruge educația umană din interior, de a rupe legătura cu simpatia care ne leagă de cultura noastră” [22 ].

Teoria marxistă a ideologiei

“Ideologia” este un concept esențial al științelor umaniste influențate de marxism. Marx considera moralitatea, religia și metafizica drept ideologii. El credea că ideologia dominantă într-o societate bazată pe clasă era ideologia clasei conducătoare și că valorile sale nu reflectau realitatea așa cum era, ci mai degrabă inversul ei. [23]

Neomarxismul secolului al XX-lea a făcut distrugerea culturii un pas necesar în revoluție și face o referire amplă la ideologie în literatura sa. Marxistul maghiar Gyorgy Lukács a definit ideologia drept “conștiința falsă în opoziție cu adevărata “conștiință de clasă”. Marxistul francez Louis Althusser a propus conceptul de “aparate ideologice ale statului”, care includ religia, educația, familia, legea, politica, sindicatele, comunicare, cultura etc, care ar putea lucra împreună cu un aparat de stat brutal.

Conceptul de ideologie se bazează pe un sofism viclean. Fiecare societate sau sistem are deficiențele sale care trebuie declarate și corectate. Cu toate acestea, Althusser și alți marxiști nu se preocupă de probleme specifice. În schimb, ei resping sistemul în întregime pe motiv că sistemul este o structură instituită și menținută de clasa conducătoare pentru a-și proteja interesele.

“Otrăvirea fântânii” este un aspect important al obsesiei marxiste a ideologiei și poate fi văzut în critica ideologică complicată a lui Althusser. În loc să examineze meritele factuale ale unui argument, abordarea ideologică se bazează pe faptul că acuză adversarii că au motive ascunse sau că au un fundal eronat. Așa cum nimeni nu poate bea apă dintr-un puț otrăvit, bârfirea unei persoane sau folosirea altor forme de denigrare a ei, face ca opinia sa să fie inacceptabilă pentru public – indiferent cât de rezonabilă sau logică ar fi.

Conceptul global al lui Althusser despre “aparatele ideologice de stat” reflectă disprețul extrem al comunismului față de societatea umană – nimic nu este acceptabil cu excepția respingerii și distrugerii complete. Aceasta este o manifestare a scopului comunismului de eradicare a culturii umane.

Conceptul marxist al ideologiei se bazează pe propoziții abstracte, generalizate și inutile, care vizează abolirea valorilor morale tradiționale. Exprimând o indignare morală aparentă, marxiștii își maschează adevăratele intenții și astfel reușesc să înșele și să influențeze un număr mare de oameni.

Marxismul postmodern

Urmând pașii anilor ’60, un grup de filosofi francezi a creat ceea ce a devenit cea mai puternică armă ideologică a marxismului și comunismului în comunitatea academică americană. Printre reprezentanții lor se află și Jacques Derrida și Michel Foucault, iar unele date recente ilustrează influența lor actuală. În 2007, Foucault a fost cel mai citat autor în științele umaniste, cu 2.521 citate. Derrida s-a clasat pe locul al treilea, fiind citat de 1874 de ori. [24] Au existat observații cu privire la relația dintre postmodernism și marxism [25]. De aceea considerăm că este adecvat să se facă referire la acesta ca la marxismul postmodern.

Faptul că limbajul are straturi de semnificație ambigue și multilaterale și că un text poate avea interpretări diferite este ceva obișnuit încă de pe vremea vechilor greci și a Chinei pre imperiale.

Teoria deconstrucției lui Derrida este o înșelăciune complexă care combină ateismul și relativismul și funcționează prin exagerarea ambiguității limbajului pentru a descompune textele, chiar și atunci când sensul este clar și bine definit.

Spre deosebire de ateismul convențional, Derrida și-a exprimat perspectiva în limbaj filozofic. Drept urmare, punctele sale de vedere nu sunt doar distrugătoare pentru conceptul de divinitate, ci și pentru cele de raționalitate, autoritate și înțelegere asociate credințelor tradiționale, deoarece adepții lui Derrida efectuează deconstrucția acestor termeni. După ce a înșelat mulți oameni cu fațada profunzimii sale intelectuale, teoria deconstructivismului a crescut necontrolată în științele umaniste și a devenit unul dintre cele mai puternice instrumente ale comunismului pentru a distruge credința, tradiția și cultura.

Michel Foucault s-a alăturat și el Partidului Comunist Francez. Esența teoriei sale gravitează în jurul noțiunii că nu există nici un adevăr, ci există doar putere. Deoarece puterea monopolizează dreptul de a interpreta adevărul, tot ceea ce pretinde a fi adevărat este ipocrit și ceva care nu poate fi de încredere. În cartea sa “A supraveghea si a pedepsi, Foucault a pus următoarea întrebare: “Este surprinzător faptul că închisorile seamănă cu fabricile, școlile, cazărmile, spitalele, care seamănă toate cu închisorile?”.[26] Prin echivalarea instituțiilor indispensabile ale societății cu închisorile și îndemnarea oamenilor la răsturnarea unor asemenea “închisori”, Foucault dezvăluie natura antisocială a teoriei sale.

Înarmați cu teoria deconstructivismului, cea a lui Foucault precum și cu alte teorii critice, unii cercetători au stigmatizat tradiția și moralitatea prin relativizarea tuturor lucrurilor. Ei se dezvoltă pe axiome precum “toată interpretarea este o interpretare greșită”, “nu există nici un adevăr, doar interpretări” sau “nu există fapte, doar interpretări”. Au relativizat înțelegerea conceptelor de bază precum adevărul, bunătatea, frumusețea, și altele asemănătoare, respingându-le apoi ca și cum ar fi rebuturi.

Tinerii studenți care intră în universități pentru a studia științele umane nu îndrăznesc să pună la îndoială autoritatea instructorilor lor. Menținerea lucidității sub bombardamentul ideologic constant care urmează este și mai dificilă. Odată orientați spre studiul teoriei marxiste postmoderne, este dificil pentru ei să își schimbe modul de gândire. Acesta este unul dintre motivele pentru care ideologia comunistă a reușit să ajungă în domeniul științelor umaniste și sociale.

c. Utilizarea de noi domenii academice pentru infiltrarea ideologică

Într-o societate prosperă, studiile privind femeile sau cercetarea asupra diferitelor rase reflectă o comunitate academică sănătoasă, dar după mișcarea de contracultură din anii 60, unii radicali au profitat de aceste noi discipline academice pentru a-și răspândi ideile de stânga în universități și institute de cercetare. De exemplu, unii cercetători consideră că înființarea departamentelor dedicate studiilor afro-americane nu se datorează unei cereri inerente pentru o astfel de diviziune academică, ci sunt rezultatul șantajului politic. [27]

În 1968, o grevă a studenților a forțat închiderea Colegiului de Stat din San Francisco. Sub presiunea Uniunii Studenților Negri, institutul a înființat Departamentul de Studii Africane, primul de acest gen în Statele Unite. Ideea de a înființa departamentul a fost în principal de a-i încuraja pe studenții negri, odată cu ea apărând o nouă știință afro-americană. Realizările oamenilor de știință negri au fost scoase în evidență și materialele de studiu au fost adaptate pentru a include mai multe mențiuni ale afro-americanilor. Matematica, literatura, istoria, filosofia și alte subiecte au trecut prin modificări similare.

În octombrie 1968, douăzeci de membri ai Uniunii Studenților Negri au provocat o altă închidere a campusului la Universitatea din California, Santa Barbara, când au ocupat centrul de calculatoare al școlii. Un an mai târziu, școala a înființat Departamentul de studii afro-americane și Centrul African American de Cercetare.

În aprilie 1969, mai mult de o sută de studenți negri de la Universitatea Cornell au ocupat clădirea administrativă a școlii în timp ce fluturau puști și pachete cu muniție pentru a solicita înființarea departamentului de cercetare afro-americană, care să fie exclusiv sub conducerea negrilor. Când un profesor a venit să-i oprească, un lider al studenților a amenințat că Universitatea Cornell “avea trei ore să trăiască “. Universitatea Cornell a acceptat, în cele din urmă, cererile studenților de culoare și a înființat al treilea departament de studii afro-americane din Statele Unite. [28]

Shelby Steele, care mai târziu a devenit cercetător senior la instituția Hoover din cadrul Universității Stanford, a fost unul dintre cei care au pledat pentru înființarea departamentelor de cercetare afro-americană în universități. El a spus că liderii universităților au avut un sentiment atât de puternic de “vină a albilor” încât au acceptat orice solicitare venită din partea reprezentanților sindicatelor studenților de culoare. [29] În același timp, universitățile americane au introdus studiile privind femeile, studiile latino-americane, studiile despre homosexualitate etc  care sunt acum omniprezente.

Premisa de bază a studiilor asupra femeilor este că diferențele dintre sexe nu sunt rezultatul diferențelor biologice, ci sunt construcții sociale Datorită presupusei oprimări pe termen lung a femeilor de către bărbați și a patriarhatului, misiunea studiilor privitoare la statutul femeilor este de a provoca o conștiință socială feminină, de a produce o schimbare socială generală și de a încuraja revoluția, în concordanță cu această perspectivă.

O profesoară de la Universitatea din California, Santa Cruz, cu puternice convingeri feministe, care crescuse într-o faimoasă familie comunistă își arăta cu mândrie acreditările ca activist comunist și identitatea lesbiană. Începând cu anii 1980, ea a predat feminismul și și-a afișat orientarea sexuală ca un stil de viață pentru a trezi conștiința politică. Determinarea de a deveni profesor i-a fost insuflată de o colegă comunistă care i-a spus că este misiunea ei să o facă. Într-o declarație publică, ea a spus că “munca la catedră a devenit o formă de activism politic pentru mine”. A fondat Departamentul de Studii Feministe de la Universitatea din California-Santa Cruz. [30] Într-una dintre notele sale, ea a scris că homosexualitatea feminină este “cea mai înaltă formă a feminismului”. [31]

Universitatea din Missouri și-a conceput cursurile pentru a-i condiționa pe studenții săi să privească problemele legate de feminism, literatură, sex și pace din poziția stângii. De exemplu, un curs numit “Outlaw Gender” consideră genurile drept “categorii artificiale produse de o anumită cultură”, mai degrabă decât ceva produs în mod natural. Studenții sunt asediați cu un singur punct de vedere: narațiunea opresiunii bazată pe sex și discriminarea față de identitățile multiple de gen. [32]

După cum s-a discutat în capitolul cinci, mișcarea antirăzboi din lumea occidentală de după cel de-al doilea război mondial a fost puternic influențată de spionii comuniști. În ultimele decenii, în universitățile americane a apărut un subiect nou: studiile privind pacea. Cercetătorii David Horowitz și Jacob Laksin au studiat peste 250 de organizații care au avut o legătură cu noul domeniu academic. Ei au ajuns la concluzia că natura acestor organizații este politică, nu academică, și că scopul lor este de a recruta studenți pentru mișcarea antirăzboi a Stângii. [33]

Citând vestitul manual “Studiul privind pacea și conflictul”, Horowitz și Laksin au expus motivațiile ideologice ale domeniului. Cartea folosește argumente marxiste pentru a explica problemele sărăciei și foametei Autorul condamnă proprietarii de terenuri și producătorii agricoli, susținând că lăcomia lor a dus la înfometarea a sute de milioane de oameni. Deși se pare că abordarea este împotriva violenței, există o formă de violență la care autorul nu se opune și, pe care, de fapt, o laudă: violența comisă în timpul revoluției proletariatului.

Un pasaj din “Studiul privind pacea și conflictul” arată: “Deși Cuba nu este un paradis pe Pământ și anumite drepturi și libertăți civile individuale nu sunt încă practicate pe scară largă, cazul Cubei indică faptul că revoluțiile violente pot avea uneori ca rezultat o îmbunătățire generală a condițiilor de viață ale multor oameni”. Cartea nu menționează niciodată dictatura lui Fidel Castro sau rezultatele catastrofale ale Revoluției cubaneze.

Deoarece a fost scris după atacurile din 11 septembrie “Studiul privind pacea și conflictul” se adresează și problemelor terorismului. În mod surprinzător, autorii ei par să aibă atât de multă simpatie față de teroriști încât termenul “terorist” este pus între ghilimele. Ei își apără poziția în acest fel: “Punerea ‘teroristului’ între ghilimele poate fi șocantă pentru unii cititori cărora o astfel de catalogare le pare evidentă. Cu toate acestea, facem acest lucru nu ca să minimalizăm oroarea acestor acte, ci să subliniem valoarea indignării îndreptățite prin recunoașterea faptului în general, că cel care este “terorist” pentru o persoană este un ‘luptător al libertății’ pentru altul”. [34]

Mediul academic ar trebui să fie obiectiv și să evite motivațiile politice. Aceste noi domenii academice au adoptat o poziție ideologică: profesorii de studii privind femeile trebuie să adopte feminismul, în timp ce profesorii implicați în studiul rasei negre trebuie să creadă că greutățile politice, economice și culturale ale afro-americanilor sunt rezultatul discriminării de către rasa albă. Existența acestor studii nu este de a explora adevărul, ci de a promova o narațiune ideologică.

Aceste subiecte noi sunt produsul secundar al revoluției culturale americane. După ce au fost înființate în universități, s-au extins prin solicitarea unui buget mai mare și recrutarea mai multor studenți care să consolideze, în continuare, aceste subiecte. Aceste domenii noi sunt deja profund înrădăcinate în mediul academic.

Aceste noi domenii academice au fost create de oameni de rea-credință care acționau sub influența ideologiei comuniste. Scopul lor a fost de a stimula și de a extinde conflictul între diferitele grupuri și de a încuraja ura, în pregătirea terenului pentru revoluția violentă. Ei nu au nici o legătură cu oamenii (afro-americani, femei sau alte categorii) pe care pretind că-i reprezintă..

d. Promovarea radicalismului de stânga

În cartea sa “Clasa partidului unic: Cum profesorii radicali din cele mai bune universități din Statele Unite îndoctrinează studenții și subminează democrația noastră”, David Horowitz și Jacob Laksin prezintă aproximativ 150 de subiecte de stânga predate în 12 universități. Aceste subiecte își maschează intențiile politice cu un limbaj de cultură, dar unii ignoră chiar și principiile academice fundamentale, ceea ce le face să arate ca și cursurile politice obligatorii ale țărilor comuniste.

Universitatea din California, Santa Cruz oferă un seminar numit Teoria și practica rezistenței și mișcărilor sociale. Descrierea cursului este următoarea: “Obiectivul acestui seminar este de a învăța cum să organizați o revoluție. Vom învăța ce au făcut și ce fac comunități din trecut și prezent pentru a rezista, a provoca și a învinge sistemele de putere, care includ (dar nu se limitează la) capitalismul mondial, opresiunea statului și rasismul “. [35]

Bill Ayers, profesor emerit al Universității Illinois din Chicago, este un radical al anilor ’60 și lider al organizației Weather Underground, inițial numit Weatherman (“omul de la Meteo”), care era o facțiune a Studenților pentru o Societate Democrată (SDS). În 1969, organizația Weatherman a devenit clandestină și a devenit prima organizație teroristă națională din Statele Unite. Aceasta a fost dedicată organizării studenților radicali, care au participat la activități teroriste menite să inflameze conflictele rasiale.

Grupul Weatherman a plasat bombe pe Capitoliu, sediul poliției din New York, birourile Pentagonului și Garda Națională. Un faimos citat al lui Bill Ayers spune: “Ucideți-i pe cei bogați. Distrugeți-le mașinile și apartamentele. Aduceți-vă revoluția în casă și ucideți-vă părinții”.[36] Publicațiile academice ale lui Ayers sunt în concordanță cu CV-ul său. În scrierile sale, el susține că trebuie să depășim “prejudecățile” noastre cu privire la delincvenții minori violenți. [37]

O rețea de progresiști ​​de stânga a reușit să împiedice FBI-ul să-l aresteze pe Ayers. El a reapărut în 1980 și a ocolit legea pentru a evita justiția penală. A devenit profesor la Universitatea Illinois din Chicago, după ce a studiat educația timpurie și preșcolară. Opiniile sale politice rămân aceleași și nu a arătat niciun regret pentru atacurile sale teroriste. Ayers a devenit profesor asociat, apoi profesor, până când a ajuns în prezent la funcția de profesor emerit. De asemenea, a primit titlul de Cercetător Senior al Universității, cea mai înaltă onoare a instituției.

Fiecare titlu primit de Ayers a fost rezultatul unei decizii comune a colegilor săi din departament. Acest lucru reflectă, în sine, recunoașterea și sprijinul tacit pentru trecutul său terorist de către universitate.

e. Negarea marilor tradiții ale Statelor Unite

În 2014, un grup de studenți de la universitatea Texas Tech University implicați în politică a efectuat un studiu în campusul universitar, care cuprindea trei întrebări: “Cine a câștigat războiul civil?”, “Cine este vicepreședintele nostru?” și “De la cine ne-am câștigat independența? Mulți studenți nu aveau idee despre răspunsuri, chiar dacă ele ar trebui să facă parte din cultura generală. Deși au ignorat aceste fapte fundamentale despre politica și istoria țării lor, elevii au arătat că sunt foarte informați despre detalii care privesc viața romantică a celebrităților. [38]

În 2008, Institutul pentru Studii Interuniversitare (ISI) a intervievat la întâmplare 2508 de americani și a constatat că doar jumătate dintre aceștia ar putea numi cele trei ramuri ale guvernului [39]. Când au răspuns la un chestionar care cuprindea treizeci și trei de întrebări privind cunoștințele civice, 71% dintre respondenți au primit un scor mediu de 49%, adică nu au reușit să treacă. [40]

Învățarea istoriei Statelor Unite nu se referă numai la procesul de înțelegere a modului în care a fost stabilită națiunea, ci și la cunoașterea valorilor pe care a fost construită națiunea și ce înseamnă să păstreze aceste tradiții; numai atunci populația prețuiește ceea ce are, protejează moștenirea națională și o transmite următoarei generații.

Uitarea istoriei este echivalentă cu distrugerea tradiției. Oamenii care nu-și cunosc îndatoririle civice fac posibilă formarea unui guvern totalitar. Nu putem să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat cu educația și istoria civică din Statele Unite. Răspunsurile se găsesc în manualele folosite de studenți și profesorii lor.

Marxistul Howard Zinn este autorul unei cărți populare de istorie intitulată “Cealaltă Istorie a Statelor Unite”, Cartea se bazează pe premisa că toate acțiunile eroice și episoadele inspirate ale istoriei americane sunt minciuni flagrante și că adevărata istorie a Statelor Unite ale Americii este o perioadă întunecată de suprimare, lipsuri și genocid. [41]

Un profesor de economie de la o universitate din Boston consideră că teroriștii inamici ai Statelor Unite sunt adevărații luptători pentru libertate și că Statele Unite sunt adevăratul rău. Într-un articol publicat în 2004, el i-a asemănat pe teroriștii care au efectuat atacurile din 11 septembrie cu rebelii americani care, în 1775, au tras primele focuri de armă de la Lexington și au început Războiul de Independență. [42]

f. Lupta împotriva clasicilor civilizației occidentale

În 1988, studenți și profesori radicali de la Universitatea Stanford au protestat la un curs al universității numit Civilizația Occidentală. Ei au scandat: “Afară cu civilizația occidentală!”. Stanford a dat curs cererilor protestatarilor și a înlocuit cursul Civilizația Occidentală cu altul intitulat “Culturi, Idei, Valori” (CIV), cu caracteristici multiculturale evidente. Deși noul curs nu le-a înlocuit pe cele clasice, precum Homer, Platon, Sfântul Augustin, Dante Alighieri sau Shakespeare, a fost necesar ca fiecare semestru să includă mai multe lucrări elaborate de femei, grupuri minoritare și alte grupări considerate oprimate.

Secretarul Educației de atunci al SUA, William Bennett, a etichetat modificarea drept o schimbare a programei prin intimidare. Cu toate acestea, multe universități importante au făcut același lucru, iar universitățile de calibru mai mic le-au urmat exemplul, pentru a ține pasul. În câțiva ani, educația științelor umaniste din universitățile americane a suferit o mare transformare.

În cartea sa intitulată ” Educația intolerantă”, gânditorul conservator Dinesh D’Souza a folosit cartea “Numele meu este Rigoberta Menchú – O indiancă în Guatemala“ pentru a explica direcția ideologică a noului curs CIV de la Universitatea Stanford. Această carte explorează experiențele trăite de o fată indigenă, Rigoberta Menchú, din Guatemala. După uciderea fără sens a părinților ei într-un masacru, ea a decis să urmeze calea revoltei,  radicalizându-se în mod constant.

Rigoberta a ajuns să se identifice cu mișcarea indigenă din America de Sud luptând pentru dreptul ei la autodeterminare, opunându-se culturii latine europene. Mai întâi ea a devenit feministă, apoi socialistă și, în cele din urmă, marxistă. Aproape de sfârșitul cărții sale, a început să participe la întrunirea Frontului Popular din Paris pentru a discuta aspecte precum adolescenții burghezi și cocktailurile Molotov. Un capitol al cărții este intitulat “Rigoberta renunță la căsătorie și maternitate”. [43]

Motivația “corectă din punct de vedere politic” de a scoate clasicii din universitățile americane a condus la mai multe rezultate dăunătoare, iar unele dintre ele vor fi descrise mai jos:

În primul rând, calitatea scăzută a lucrărilor, cu conținut superficial care conține discursuri revoluționare sau care poate fi considerată literatură a victimelor, pune în umbră lucrările clasice și profunzimea lor eternă.

În al doilea rând, compararea acestor tipuri de literatură cu cele clasice, le conferă aparent un loc printre clasici și le mărește influența în mintea elevilor. Plasarea clasicilor la același nivel cu aceste lucrări medii trivializează și relativizează clasicul.

În al treilea rând, temele călăuzitoare din operele clasicilor sunt interpretate, acum, prin teoria critică, studiile culturale, politica identității și corectitudinea politică. Cercetătorii studiază cu entuziasm rasismul și sexismul ascuns în piesele lui Shakespeare, tendințele homosexuale ale personajelor și așa mai departe, distorsionând și insultând clasicii.

În al patrulea rând, studenții cărora le-a fost predat acest tip de atitudine mentală consideră că personajele nobile, marile realizări și lecțiile moralizatoare prezentate în operele clasice sunt greu de crezut și, în schimb, dezvoltă instinctul de a le vedea într-o lumină negativă și cinică.

În învățământul literar tradițional, principalele teme exprimate în operele clasice se referă, mai ales, la iubirea universală, dreptate, loialitate, curaj, spiritul sacrificiului de sine și alte valori morale. Predarea istoriei gravitează în jurul evenimentelor majore privind stabilirea și dezvoltarea națiunii și a valorilor sale fundamentale.

Din moment ce aproape toate operele clasice ale literaturii occidentale au fost scrise de europeni albi, stânga flutură stindardele multiculturalismului și feminismului pentru a insista ca oamenii să citească literatura scrisă de femei, oameni de culoare și așa mai departe. În ceea ce privește predarea istoriei, educația modernă încurajează descrierea parcursului istoric al unei țări ca fiind  complet întunecat, plin de sclavie și exploatare a femeilor și a altor grupuri minoritare. Scopul nu mai este să-și amintească moștenirea tradițională, ci să insufle un sentiment de vinovăție față de femei și minorități.

Oamenii au doar o cantitate limitată de timp pe care o pot folosi pentru a citi. Atunci când educația este concepută intenționat pentru a sublinia opere corecte din punct de vedere politic, timpul pe care oamenii îl pot petrece în citirea operelor clasice este și mai mult redus. Rezultatul este că generațiile de elevi sunt deconectate de la originea culturii lor, în special de sistemul de valori care provine din credința religioasă și care este transmis prin cultură. Cultura fiecărei rase provine de la divinitate. Pot fi diverse, dar nu trebuie amestecate. Amestecarea culturilor înseamnă distrugerea legăturilor dintre rasa căreia îi aparține cultura și divinitățile care au creat-o.

g. Monopolizarea manualelor și a științelor umaniste

Economistul Paul Samuelson a descris puterea manualelor astfel: “Nu-mi pasă cine scrie legile unei națiuni – sau cine scrie tratatele sale avansate – dacă pot să scriu manualele lor economice”. [44] Manualele, care au o mare circulație și o mare autoritate, pot exercita o influență enormă asupra elevilor. Oricine scrie manualele deține cheile pentru a modela mințile impresionabile ale tinerilor.

După ce cercetătorii și profesorii radicali au câștigat poziții și reputații permanente, au obținut controlul asupra birourilor și comitetelor de publicare ale universităților. Ei și-au folosit puterile pentru a încărca materialele didactice cu ideologia lor și pentru a le-o impune studenților cu forța. În unele domenii academice, manualele și lectura obligatorie alese de profesori conțin mai multe lucrări marxiste decât ale oricărei alte școli. Cartea deja menționată, “O altă istorie americană” de Howard Zinn, este lectură obligatorie pentru multe specializări în  istorie, economie, literatură și studii pentru femei.

Odată ce cei de stânga reușesc să-și crească numărul, aceștia pot folosi mecanismul de evaluare reciprocă în comunitatea academică din SUA în scopul de a suprima oamenii cu opinii diferite. Un eseu care chestionează ideologia stângii este sortit respingerii de către cei de stânga și colegii lor.

Multe publicații din domeniul științelor umaniste sunt ghidate de teoria critică și sunt pline de jargonul tehnic neclar, însă obiectivul principal este respingerea culturii divine, respingerea culturii tradiționale și încurajarea revoluțiilor pentru a submina ordinea socială, politică și economică actuală. Există o categorie de burse universitare care urmărește să demonstreze că toate tradițiile morale și standarde, inclusiv procesul științific, sunt construcții sociale al căror scop este de a proteja puterea clasei conducătoare prin impunerea regulilor sale asupra întregii societăți.

În 1996, profesorul de fizică de la Universitatea din New York, Alan Sokal, a publicat un eseu în revista de studii culturale a Universității Duke University, ‘Social Text’. Eseul său a fost intitulat “Încălcarea limitelor: către o hermeneutică transformatoare a gravitației cuantice”. Cu 109 note de subsol și referindu-se la 219 surse, eseul susține că “gravitația cuantică” a fost inventată de societate și de limbă. [45]

În aceeași zi în care studiul a fost publicat, Sokal a publicat o declarație într-o altă revistă, Lingua Franca, afirmând că eseul a fost o glumă. El a spus că a trimis eseul revistei Social Text, ca fiind experimentul unui fizician în domeniul studiilor culturale. [46]

În timpul unui interviu radio în cadrul emisiunii “All Things Considered”, Sokal a spus că a fost inspirat de cartea “Superstiția Superioară” din 1994. Autorul cărții a spus că unele jurnale umaniste publică orice, atâta timp cât conțin “gândirea stângii” și citate ale filozofilor de stânga cunoscuți. Sokal a demonstrat acest lucru prin completarea eseului său cu ideologii stângiste, citate fără sens și nonsensuri complete. [47]

Sokal a scris apoi: “Rezultatele micului meu experiment au arătat, cel puțin, că unele sectoare la modă ale stângii academice americane au devenit leneșe din punct de vedere intelectual. Editorilor Social Text, le-a plăcut articolul meu pentru că le-au plăcut concluziile sale: “conținutul și metodologia științei postmoderne oferă un puternic sprijin intelectual pentru proiectul politic progresist”. Aparent, ei nu au simțit nevoia de a analiza calitatea dovezilor, forța argumentelor, sau chiar relevanța argumentelor pentru presupusa concluzie”.[48] Abordarea satirică a lui Sokal a subliniat lipsa principiilor sau a credibilității academice în domeniile teoriei critice și studiilor culturale.

Citind titlurile publicațiilor de la întâlnirile anuale ale asociațiilor academice mari din SUA, se vede cu ușurință efectul ultimelor decenii de penetrare comunistă în științele sociale. “Asociația de limbi moderne” este cea mai mare dintre aceste societăți, cu douăzeci și cinci de mii de membri, dintre care majoritatea sunt profesori și academicieni în domeniul cercetării și educației limbilor moderne. Mai mult de zece mii de persoane participă la conferința anuală a asociației.

Un număr mare de eseuri publicate pe site-ul asociației utilizează cadrul ideologic al marxismului, Școlii de la Frankfurt, deconstructivismul, poststructuralismul și alte teorii deviante. Alții folosesc feminismul, cercetarea homosexuală, politica de identitate și alte tendințe radicale. Organizații similare, inclusiv “Asociația Sociologică Americană”, reflectă, în esență, același lucru, deși într-o măsură diferită.

Universitățile americane au o tradiție în educația umanistă, iar unele dintre disciplinele umaniste sunt obligatorii, indiferent de specializările studenților. În prezent, disciplinele obligatorii sunt în majoritate predate de profesori din domeniile literaturii, istoriei, filozofiei și științelor sociale. Academicianul american Thomas Sowell a observat că, așa cum implică termenul, disciplinele obligatorii nu oferă studenților nicio alternativă în ceea ce privește profesorii care folosesc, în general, sălile lor de clasă ca pe oportunități de a-și răspândi ideologiile de stânga și chiar folosesc notele ca stimulent pentru ca studenții să le accepte punctele de vedere. Studenții care îndrăznesc să conteste opiniile unui profesor sunt pedepsiți cu note mici. [49] Perspectivele marxiste ale acestor profesori de științe umaniste și sociale nu numai că duc la coruperea studenților în domeniile lor academice, ci afectează aproape întregul corp al studenților.

Studenții de la colegiu doresc să fie respectați ca adulți, însă cunoștințele și experiența lor practică sunt limitate. În mediul relativ închis al universității, puțini suspectează că profesorii lor, atat de respectați, profită de nevinovăția și încrederea lor pentru a-i inocula cu o serie de ideologii și valori complet eronate și dăunătoare. Părinții plătesc taxe de școlarizare foarte mari pentru ca și copiii lor să poată dobândi cunoștințele și abilitățile pe care le vor folosi ca bază pentru a-și găsi locul în societate. Cum ar putea să-și imagineze că copiilor lor li se fură, de fapt, ani valoroși din viață și în schimb sunt transformați în adepți ai ideologiilor radicale care îi vor afecta pentru tot restul vieții lor?

Generații după generații de tineri au intrat în acest sistem de educație puternic infiltrat de spectrul comunismului. Ei studiază manuale scrise de stângiști și dobândesc teoriile lor deviante, grăbind declinul culturii, moralității și umanității.

h. “Reeducarea” universitară: spălarea creierului și corupția morală

Odată cu creșterea ideologiei marxiste în universități, reglementările din campusurile anilor ’80 se concentrează, din ce în ce mai mult, pe evitarea comentariilor “jignitoare”, în special în ceea ce privește remarcile ofensatoare la adresa femeilor și a minorităților etnice. Potrivit academicianului american Donald Alexander Downs, între 1987 și 1992, aproximativ trei sute de universități americane au pus în aplicare politici pentru reglementarea libertății de exprimare, creând un sistem de interdicție paralegal pentru a preveni un limbaj considerat ofensator în ceea ce privește grupurile sau subiectele sensibile. [50]

Cei care susțin astfel de interdicții pot avea intenții bune, însă acțiunile lor au un rezultat ridicol, deoarece tot mai mulți oameni cer, din orice motiv, dreptul de a nu fi ofensați. De fapt, potrivit legii, acest drept nu există, dar proeminența marxismului cultural permite oricui să ceară o asociere cu grupurile oprimate, citând motive precum cultura, strămoșii, culoarea pielii, genul, orientarea sexuală, etc. Personalul administrativ al universităților acordă în mod consecvent tratament privilegiat celor care pretind că sunt victime.

Conform logicii marxiste, oprimatul este corect din punct de vedere moral în toate circumstanțele și mulți oameni nu îndrăznesc să pună la îndoială autenticitatea a ceea ce spun ei. Această logică absurdă se bazează pe criterii denaturate de judecare a ceea ce este moral. Pe măsură ce identitățile și sentimentele grupului se intensifică (în leninism și în stalinism acest lucru este denumit un înalt nivel de conștiință de clasă), oamenii abandonează inconștient standardele tradiționale ale binelui și răului și le înlocuiesc cu “gândirea de grup”. Acest lucru se manifestă, cel mai mult, în statele comuniste totalitare, unde proletariatul “oprimat” a primit, astfel, justificarea asasinării proprietarilor și capitaliștilor “asupritori”.

Tendința de denunțare arbitrară a limbajului ofensiv sau discriminator a început cu cărturarii marxiști care au inventat o serie de noțiuni noi pentru a extinde definiția discriminării. Printre acestea se numără ideile de “microagresiuni”, “avertismente de declanșare”, “spații sigure”, etc. Directorii universităților au introdus politici și discipline obligatorii, precum pregătirea pentru sensibilitate și pregătirea pentru diversitate.

Microagresiunea se referă la o infracțiune nonverbală, implicită, pe care o întâlniți în viața de zi cu zi și de care presupușii agresori nu sunt, deloc, conștienți. Acest tip de infracțiune sau ignoranță neintenționată este clasificată drept “insensibilă” (leninismul și stalinismul le-ar considera o conștiință de clasă scăzută). Pregătirea pentru sensibilitate a devenit un aspect important în aclimatizarea noilor studenți. Acestora li se spune ce lucruri nu pot fi spuse și ce fel de îmbrăcăminte nu poate fi purtată, altfel ar comite o microagresiune și ar încălca reglementările universitare.

În unele universități, expresia “Bine ați venit în Statele Unite” nu poate fi spusă deoarece ar putea constitui o discriminare și este considerată o microagresiune: ar putea să jignească grupuri etnice care au suferit în trecut un tratament nedrept în Statele Unite, cum ar fi americanii nativi, japonezii și chinezii. Această frază ar putea să le reamintească istoria umilitoare pe care au suferit-o strămoșii lor.

În lunga listă de declarații considerate microagresiuni de către Universitatea din California se regăsesc următoarele: “Statele Unite sunt un vas de topire” (discriminare rasială), “Statele Unite sunt un teren plin de oportunități” și “bărbații și femeile au aceleași șanse de succes “(negând inegalitatea de gen sau de grupuri etnice). [51] Microagresiunile duc la aplicarea sancțiunilor administrative, deoarece împiedică crearea unor “spații sigure”.

O microagresiune tipică a avut loc în campusul Indianapolis de la Universitatea Indiana Purdue (IUPUI). Un student alb a încălcat  Ordonanța privind hărțuirea rasială pentru că a citit o carte numită “Notre Dame vs. Klanul: Cum au învins irlandezii în luptă Ku Klux Klan”. Cu toate acestea, fotografiile KKK de pe coperta cărții l-au ofensat pe unul dintre colegii săi, care era responsabil de reședința studenților. Biroul de corecție al universității a considerat că studentul a încălcat regulile de discriminare rasială. Mai târziu, după rezistența studentului și cu ajutorul altor grupuri, IUPUI a stabilit că acesta este nevinovat. [52]

Natura pregătirii pentru sensibilitate și diversitate sunt comparabile cu programele de reeducare care au avut loc în fosta Uniune Sovietică și care au loc în China. Scopul reeducării este acela de a întări conceptele clasei: “burghezia” și “clasa proprietarilor de pământ” (asemănătoare cu bărbații albi) trebuie să-și recunoască păcatul inițial ca membri ai clasei asupritorilor și presupusele grupări oprimate trebuie să înțeleagă cultura burgheză “în mod corect”. Ei sunt presați să-și îndepărteze “opresiunea internalizată”, pentru ca să-și poată recunoaște condițiile lor opresive. Acest lucru este similar cu modul în care educația feministă le învață pe femei să considere feminitatea tradițională ca fiind o construcție a patriarhatului.

Urmând analiza marxistă a clasei, se consideră greșit să înțelegi o problemă din punctul de vedere al asupritorului desemnat. Prin urmare, pentru a reforma viziunea asupra lumii și pentru a urma pe deplin programul marxist, cuvintele și acțiunile care neagă existența opresiunii de clasă sau a luptei de clasă sunt pedepsite sever. Pregătirea pentru sensibilitate se desfășoară pentru a descoperi pe deplin “nedreptatea socială” și, astfel, să reorienteze punctul de vedere al grupurilor “oprimate” (femei, minorități etnice, homosexuali etc.).

De exemplu, în 2013, Universitatea Northwestern a solicitat tuturor studenților să urmeze un curs de diversitate înainte de absolvire. Conform instrucțiunilor instituției, după terminarea cursului, studenții ar fi putut “să-și extindă capacitatea de a gândi critic” (să învețe să clasifice clasa), “să-și recunoască poziția într-un sistem nedrept” (să recunoască componenta lor de clasă) și să își regândească “puterile și privilegiile” (pentru a se pune în locul clasei “oprimate”). [53]

Un alt exemplu tipic este programul de reeducare ideologică care a început în 2007 la Universitatea din Delaware. Considerat un “tratament” pentru atitudini și credințe incorecte, acest program a fost obligatoriu pentru șapte mii de studenți. Obiectivul său declarat a fost acela de a face studenții să accepte anumite perspective stabilite în ceea ce privește problemele de politică, rasă, sex și mediu.

Asistenții rezidenți ai universității au trebuit să verifice chestionarele individual, față în față cu fiecare student și să-i chestioneze despre rasele și genurile cu care ar avea întâlniri romantice, pentru a-i face pe studenți să fie mai deschiși la întâlnirile din afara grupurilor lor. Când un rezident responsabil a întrebat o studentă când și-a descoperit identitatea de gen (spre deosebire de sexul biologic), ea i-a răspuns că nu era problema lui. Rezidentul a depus o plângere la directorul universității. [54]

Această îndoctrinare politică în masă nu numai că amestecă standardele valorilor morale, ci întărește și egoismul și individualismul. Studenții tineri învață că pot folosi sentimentele foarte politizate ale unui grup (politica de identitate) pentru a-și satisface propriile dorințe individuale. Pur și simplu, afirmând că aparțin unui anumit grup care se presupune că este asuprit, pot acuza și amenința pe alții sau pot folosi acea identitate pentru beneficii personale. Atunci când opiniile altor persoane nu sunt de acord cu ale lor, ei le pot considera o infracțiune și le pot denunța în fața universității, ceea ce va restrânge dreptul la libertatea de exprimare a acestor persoane. Dacă cuiva nu-i plac ideile tipărite într-un ziar studențesc conservator, unii vor considera că este adecvat să ardă publicațiile respective.

Dacă cineva este jignit sau nu, este un sentiment subiectiv, dar în zilele noastre, chiar sentimentele trec drept dovezi obiective. S-a ajuns în punctul în care profesorii universitari trebuie să meargă pe ocolite. Recent, studenții din multe universități au început să ceară ca înainte de a preda un anumit conținut, profesorii trebuie să emită un “avertisment” că unele subiecte de discuție sau materiale de lectură ar putea provoca reacții emoționale negative. În ultimii ani, chiar lucrări precum “Neguțătorul din Veneția” al lui Shakespeare și “Metamorfozele“ poetului roman Ovidiu au ajuns pe lista de literatură care necesită anunțuri de avertizare. Unele universități chiar recomandă evitarea pe cât mai mult posibil a lucrărilor care sunt considerate că declanșează anumite emoții studenților. [55]

Multor studenți care au crescut în acest tip de mediu le pot fi rănite cu ușurință ego-urile și încearcă totul ca să evite să se simtă ofensați. Identitatea grupului (adică, o altă versiune a “conștiinței de clasă” propovăduită de comunism) promovată în universități  îi face pe studenți să ignore gândirea independentă și responsabilitatea personală. La fel ca studenții radicali din anii ’60, care sunt acum profesorii lor, acești studenți sunt împotriva tradiției. Ei se dedau la promiscuitate sexuală confuză, abuz de alcool și dependență de droguri. Discursul lor este plin de bădărănie. Cu toate acestea, sub disprețul lor față de convențiile lumii se află inimi și suflete înfricoșate, care nu pot suporta nici cea mai mică lovitură sau înfrângere, ca să nu mai vorbim de responsabilitatea reală.

Educația tradițională favorizează autocontrolul, gândirea independentă, simțul responsabilității și respectul față de ceilalți. Spectrul comunismului dorește doar ca următoarea generație să renunțe complet la comportamentul moral și să devină minionii săi, pentru ca el să poată domina lumea.

Referințe

[1] Robby Soave, ”Campaniile Elite oferă studenților cărți de colorat, cățeluși pentru a-și reveni după alegerea lui Trump”, Daily Beast, https://www.thedailybeast.com/elite-campuses-offer-students-coloring-books-puppies-to-get-over-trump

[2] Elizabeth Redden, “Studenții străini și înscrierea absolvenților STEM”, Inside Higher Ed, 11 octombrie 2017, https://www.insidehighered.com/quicktakes/2017/10/11/foreign-students-and-graduate-stem-enrollment

[3] G. Edward Griffin, Decepția a fost slujba mea: o conversație cu Yuri Bezmenov, fostul propagandist pentru KGB, (American Media, 1984).

[4] Scott Jaschik, “Profesorii și politica: ceea ce spune cercetarea”, Inside Higher Ed, 27 februarie 2017, https://www.insidehighered.com/news/2017/02/27/research-confirms-professors-lean-left-questions-assumptions-about-what-means

[5] Ibid.

[6] Ibid.

[7] Ibid.

[8] Campusul “Fără viziune”? Înăbușirea ideilor în universitățile americane“, site-ul Institutului American Enterprise, 8 iunie 2016, https://www.aei.org/events/the-close-minded-campus-the-stifling-of-ideas-in-american-universities

[9] Fred Schwartz și David Noebel, Puteți să aveți încredere în comuniști … să fie comuniști (și socialiști și progresiști) (Manitou Springs, Col.: Christian Crossing Communism Crusade, 2010), 2-3.

[10] Zygmund Dobbs, “Fabianismul american”, Keynes la Harvard: Decepția economică ca o credință politică. (Fundația Veritas, 1960), Capitolul III.

[11] Robin S. Eubanks, Autorizat să distrugă: Cum și de ce educația a devenit o armă (2013), 26.

[12] Walter Williams, Mai Multe Libertăți înseamnă mai puțin guvern: Fondatorii noștri au știut aceasta bine (Stanford: Hoover Institution Press, 1999), 126.

[13] David Macey, “Organic Intellectual”, Dicționarul penguin al teoriei critice (London: Penguin Books, 2000), 282.

[14] Karl Marx, “Teze despre Feuerbach” (Marx / Engels Selected Works, volumul 1), 13-15.

[15] Bruce Bawer, Revoluția Victimelor: Creșterea Studiilor de Identitate și Închiderea Minții Liberale (New York: Broadside Books, 2012), Capitolul 1.

[16] Ibid.

[17] Franz Fanon, Nefericitul Pământ, trad. Constance Farrington (New York: Grove Press, 1963), 92.

[18] Jean Paul Sartre, “Prefață”, Nefericitul Pământ, de Franz Fanon, 22.

[19] Roger Kimball, Radicalii Titrați: Cum a corupt politica învățământul nostru superior, ediție revizuită (Chicago: Ivan R. Dee, 1998), 25-29.

[20] Jonathan Culler, Teoria literară: o introducere foarte scurtă (Oxford: Oxford University Press, 1997), 4.

[21] Fredrick Jameson, Inconștientul politic: Narativul ca un act simbolic social (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1981), Capitolul 1.

[22] Roger Kimball, “An Update, 1998,” Radicalii Titrați: Cum a corupt politica noastră învățământul superior, ediția a treia (Chicago: Ivan R. Dee, 2008), XVIII.

[23] Karl Marx, “Ideologia germană” (Progress Publishers, 1968).

[24] “Cea mai citată autoritate a cărților în științele umaniste, 2007”, Times Higher Education, https://www.uky.edu/~eushe2/Bandura/BanduraTopHumanities.pdf

[25] Joshua Phillip, “Jordan Peterson expune Agenda postmodernistă”, Epoch Times, 21 iunie 2017, https://www.theepochtimes.com/jordan-peterson-explains-how-communism-came-under-the-guise-of-identity-politics_2259668.html

[26] Roger Kimball, “Perversiunea lui Foucault”, Criteriul nou, martie 1993, https://www.newcriterion.com/issues/1993/3/the-perversions-of-m-foucault.

[27] David Horowitz și Jacob Laksin, Sala de clasă pentru partid (New York: Forumul Crown, 2009), 51.

[28] Ibid., 51-52.

[29] Bawer, Revoluția Victimelor: Creșterea Studiilor de Identitate și Închiderea Minții Liberale, Capitolul 3.

[30] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 3.

[31] David Horowitz, Profesorii: Cei mai periculoași 101 de acdemicieni din America (Washington DC: Regnery Publishing, Inc., 2013), 84-5.

[32] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 212.

[33] David Horowitz, Indoctrinate U: Războiul stângii împotriva libertății academice (New York: Encounter Books, 2009), Capitolul 4.

[34] Ibid.

[35] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 1-2

[36] Citat din http://www.azquotes.com/author/691-Bill_Ayers

[37] Horowitz, Profesorii: cei mai periculoși 101 academicieni din America, 102.

[38] “Cine a câștigat războiul civil? Grea întrebare”, Radioul public național, 18 noiembrie 2014, https://www.npr.org/sections/theprotojournalist/2014/11/18/364675234/who-won-the-civil-war-tough-question

[39] “Rezumatul patrimoniului nostru estompat: americanii nu trec un test de bază despre istoria și instituțiile lor “, site-ul Institutului de studii intercolegiale, https://www.americancivicliteracy.org/2008/summary_summary.html

[40] “Studiu: americanii nu știu prea multe despre istorie”, 17 iulie 2009, https://www.nbclosangeles.com/news/local/Study-Americans-Dont-Know-About-Much-About-History.html

[41] Howard Zinn, O istorie a poporului american (New York: Harper Collins, 2003).

[42] Horowitz, Profesorii: Cei mai periculși 101 academicieni din America, 74.

[43] Dinesh D ‘Souza, Illiberal Educație: Politica de rasă și sex în campus (New York: The Free Press, 1991), 71.

[44] Paul Samuelson, “Cuvânt înainte”, în The Principles of Economics Course, ed. Phillips Saunders și William B. Walstad (New York: Colegiul McGraw-Hill, 1990).

[45] Alan D. Sokal, “Transcenderea limitelor: spre o hermeneutică transformatoare a gravității cuantice”, Social Text nr. 46/47 (Spring-Summer, 1996), 217-252.

[46] Alan D. Sokal, “Experimentele unui fizician cu studii culturale”, Lingua Franca (5 iunie 1996). Disponibil la http://www.physics.nyu.edu/faculty/sokal/lingua_franca_v4/lingua_franca_v4.html

[47] Alan D. Sokal, “Parodie”, “Toate lucrurile luate în considerare”, Radioul public național, 15 mai 1996, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=1043441

[48] Alan D. Sokal, “Apocalipsa: Experimentele fizice cu studii culturale”, în Sokal Hoax: The Sham That Shook the Academy, ed. Editori de Lingua Franca (Lincoln, NE: Universitatea din Nebraska Press, 2000), 52.

[49] Thomas Sowell, Înăuntrul educației americane: Declinul, Înșelăciunea, Dogma (New York: The Free Press, 1993), 212-213.

[50] Donald Alexander Downs, Restaurarea libertății de vorbire și a libertății în campus (Oakland, CA: Institutul Independent, 2004), 51.

[51] Eugene Volokh, “Membrii Facultății din UC nu trebuie să critice acțiunile bazate pe rasă, să numească America  vas de topire” și altele“, The Washington Post, 16 iunie 2015, https://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2015/06/16/uc-teaching-faculty-members-not-to-criticize-race-based-affirmative-action-call-america-melting-pot-and-more/?utm_term=.c9a452fdb00f

[52] “Victorie la IUPUI: Student-angajat găsit vinovat de hărțuire rasială pentru citirea unei cărți este declarat nevinovat”, Fundația pentru Drepturile Individuale în Educație, https://www.thefire.org/victory-at-iupui-student-employee-found-guilty-of-racial-harassment-for-reading-a-book-now-cleared-of-all-charges/

[53] “Colegiile devin lagăre de reeducare în anii diversității”, Business Daily Investor, https://www.investors.com/politics/editorials/students-indoctrinated-in-leftist-politics/

[54] Greg Lukianoff, “Universitatea din Delaware: studenți obligați să facă față reeducării ideologice”, Fundația pentru Drepturile Individuale în Educație, https://www.thefire.org/cases/university-of-delaware-students-required-to-undergo-ideological-reeducation/

[55] Alison Flood, “Avertismente date studenților din SUA privind literatura”, ” The Guardian, 19 mai 2014, https://www.theguardian.com/books/2014/may/19/us-students-request-trigger-warnings-in-literature

中文正體