Capitolul 18 (I): Ambițiile globale ale Partidului Comunist Chinez

Cuprins

Introducere

1. Ambiția Partidului Comunist Chinez de a înlocui Statele Unite și de a domina lumea
a. PCC a vizat dintotdeauna dominația mondială
b. Dominația mondială necesită înfrângerea Statelor Unite
c. PCC are o strategie multiplă pentru a submina și a controla Statele Unite
d. PCC incită la ură împotriva SUA pentru a se pregăti pentru război cu America
e. PCC nu-și mai ascunde intențiile în relația chino-americană

2. Strategiile comuniste ale Chinei pentru dominația mondială
a. Inițiativa “O centură, un drum” reprezintă expansiunea teritorială sub masca globalizării
b. Strategia Marilor Periferii ale PCC vizează excluderea SUA din regiunea Asia-Pacific
c. Aplicarea strategii Divide et Impera în Europa servește creării unei dezbinări în relația cu Statele Unite ale Americii
d. PCC exportă “modelul chinezesc” pentru a coloniza Africa
e. Avansarea în America Latină invadează “curtea” Americii
f. China comunistă își etalează ambițiile militare

Referințe

*****

Introducere

La începutul secolului al XX-lea, comuniștii sovietici au acaparat puterea în Rusia prin violență. Succesul acestei revoluții, la rândul său, a deschis calea pentru actorul principal al spectrului comunist: Partidul Comunist Chinez (PCC).

PCC a fost înființat în 1921 de către agenți ai filialei din Orientul Îndepărtat a Internaționalei Comuniste. De-a lungul celor câteva decenii care au urmat, Uniunea Sovietică a jucat un rol major pe scena mondială, confruntându-se cu tabăra democratică occidentală în Războiul Rece. Occidentalii au considerat Uniunea Sovietică și regimurile comuniste satelit din Europa de Est ca fiind adversarul arhetipal comunist. Între timp, regimul PCC a avut destul timp pentru a se consolida și a se maturiza.

Uniunea Sovietică s-a prăbușit în 1991, lăsând regimul PCC-ului singur pe scena mondială. China comunistă a adoptat o nouă abordare neconfruntațională, ispitind restul lumii să se angreneze în economia sa capitalistă de piață, păstrând în același timp un sistem politic totalitar. Prin urmare, mulți cercetători occidentali, antreprenori și politicieni nu au considerat PCC-ul drept un partid comunist, ci cel mult o variantă a acestuia.

Acest lucru este foarte departe de adevăr. PCC-ul a adus la apogeu caracteristicile definitorii ale ideologiei comuniste – înșelăciunea, răutatea și lupta – creând un regim care folosește cele mai pernicioase și insidioase metode de intrigi politice dezvoltate de-a lungul a mii de ani de istorie umană. PCC seduce oamenii prin profituri, îi controlează prin putere și îi înșeală prin minciuni. Și-a cultivat tehnica demonică până la nivelul de măiestrie.

China are cinci mii de ani de istorie și un patrimoniu tradițional splendid, care au câștigat respectul și admirația oamenilor din întreaga lume pentru ea și pentru poporul ei. PCC a valorificat aceste sentimente pozitive. După ce a acaparat puterea și a luat captiv poporul chinez, a amestecat conceptele națiunii chineze cu cele ale regimului PCC. El și-a prezentat ambițiile sub camuflajul “ascensiunii pașnice” a Chinei, ceea ce a făcut dificilă înțelegerea de către comunitatea internațională a adevăratelor sale motive.

Dar natura esențială a PCC nu s-a schimbat niciodată. Strategia sa de angajament economic este pur și simplu de a utiliza „hrana corpului capitalist“ pentru a-și consolida corpul socialist, a-și stabiliza dominația, și pentru a-și realiza ambițiile, mai degrabă decât de a permite Chinei să aibă o prosperitate adevărată și putere.[1] În practică metodele sale desconsideră bazele valorilor etice și universale.

Țările pe care le-a creat omenirea există pe baza înțelepciunii fondatorilor lor și credinței în Divinitate. Societatea umană trebuie să respecte standardele de conduită stabilite de Creator: să mențină un caracter moral înalt, să protejeze dreptul la proprietatea privată și să adere la valorile universale. Dezvoltarea economică a unei societăți obișnuite trebuie să fie susținută de standardele morale corespunzătoare.

Dar partidul-stat al PCC a urmat o cale diametral opusă, creând o mostruozitate economică rapidă care a încurajat degenerarea severă a moralității. Motivația spectrului malefic pentru orchestrarea „miracolului economic“ al Chinei este simplă: fără puterea economică, regimul PCC nu ar avea nici o influență convingătoare cu care să-și dicteze termenii în lume. Aceste aranjamente nu sunt în beneficiul Chinei sau al chinezilor, ci profită de venerația oamenilor pentru cultul banilor și bogăției, astfel încât lumea să se alinieze în cooperare economică și în afaceri internaționale cu PCC-ul.

Pe plan intern, Partidul Comunist conduce prin tiranie și prin cele mai nemiloase aspecte ale sistemului capitalist. El răsplătește răul și pedepsește binele, făcând ca cele mai rele persoane din societate să fie cele mai de succes. Politicile sale amplifică partea rea ​​a naturii umane, folosind ateismul pentru a crea o stare de auto-degenerare totală prin care oamenii să nu aibă nici o îndoială morală.

Atunci când operează în străinătate, regimul PCC-ului pledează pentru ideologia “caracteristicilor chinezești”, adică a comunismului, și oferă stimulente economice puternice ca momeală pentru ca oamenii lumii libere să-și lase garda jos, să renunțe la principiile lor morale și să închidă ochii la abuzurile majore la adresa drepturilor omului și la persecutarea religiei de către PCC. Mulți politicieni și corporații din țările occidentale și-au trădat valorile și s-au compromis datorită profitului facil, aliniându-se la practicile PCC.

Țările occidentale speră că pot ajuta PCC să facă o transformare pașnică, dar în timp ce China a suferit într-adevăr un grad de modernizare superficială și occidentalizare, Partidul nu și-a schimbat niciodată natura sa fundamentală. De-a lungul ultimelor decenii, rezultatul practic al angajamentului a permis PCC-ului să submineze cu succes și în mod pașnic obligațiile morale ale Statelor Unite, și a corupt voința publică.

PCC este principalul braț al comunismului și, astfel, cea mai mare amenințare la nivel mondial. Scopul spectrului comunist în consolidarea puterii globale a PCC-ului este de a-și răspândi otrava în toate colțurile pământului și, în cele din urmă, de a-i face pe oameni să trădeze tradiția și pe Creator. Chiar dacă planul necinstit al Partidului pentru dominația mondială nu are un succes direct, acesta își va fi realizat deja scopul său principal: despărțirea oamenilor de valorile lor morale. Acest lucru se face prin momirea oamenilor cu interese economice, manipularea lor cu ajutorul capcanelor financiare, infiltrarea în sistemele lor politice, intimidarea lor cu forța militară și inducerea lor în eroare cu propaganda comunistă.

Confruntați cu un pericol atât de mare, trebuie să examinăm cu atenție ambiția, strategia, tactica și obiectivele regimului PCC.

1. Ambiția Partidului Comunist Chinez de a înlocui Statele Unite și a domina lumea

a. PCC a vizat dintotdeauna dominația mondială

PCC nu este mulțumit de faptul că este o putere regională. Vrea să controleze lumea. Acest lucru este determinat de caracterul înăscut de tiranie al partidului. Prin însăși natura sa, Partidul Comunist se opune Cerului, pământului și tradiției; el recurge la violență pentru a zdrobi “lumea veche” și își propune să distrugă toate statele, națiunile și clasele cu scopul prefăcut al “eliberării întregii omeniri”. Misiunea lui neschimbată este una de expansiune constantă până când lumea este unită sub ideologia comunistă. Doctrinele și practica lui sunt, prin definiție, globaliste.

Dar deoarece cultura tradițională a fost odată destul de puternică, comunismul a trebuit uneori să adopte o abordare treptată și indirectă. În Uniunea Sovietică, Stalin a susținut nevoia de “socialism într-o singură țară”; mai recent, PCC a adoptat “socialismul cu caracteristici chinezești”.

Spre deosebire de partidele politice care împărtășesc puterea sau dețin puterea prin rotație în democrațiile occidentale, PCC are autoritate necontestată. Acesta își stabilește obiectivele strategice pe parcursul a decade întregi sau secole. La câțiva ani după ce a preluat puterea în 1949, Partidul a lansat sloganul “să depășim Marea Britanie și să prindem America din urmă ”, care a precedat Marele Salt Înainte. Mai târziu, datorită situațiilor interne și internaționale nefavorabile, PCC și-a asumat un profil scăzut timp de zeci de ani.

După masacrul din Piața Tiananmen, comunitatea internațională a boicotat regimul chinez. Ca răspuns, Partidul a evaluat situația și a concluzionat că încă nu era în măsură să concureze direct cu Statele Unite. Prin urmare, a luat calea de a-și ascunde punctele forte și de a rămâne în expectativă în loc să încerce să preia conducerea pe scena internațională. Aceasta nu pentru că PCC și-ar fi schimbat obiectivele, ci pentru că adoptă strategii diferite în funcție de circumstanțe în lupta sa pentru stabilirea, în final, a hegemoniei mondiale.

Se poate spune că spectrul comunist a folosit vechea tactică înșelătoare chineză de “reparare deschisă a drumurilor de lemn în timp ce avansa în secret prin calea ascunsă din Chencang”. Prima superputere comunistă a fost Uniunea Sovietică, dar rolul său final a fost să ajute creșterea și maturizarea regimului comunist chinez.

b. Dominația mondială necesită înfrângerea Statelor Unite

Începând cu Primul Război Mondial, Statele Unite au fost cea mai puternică țară de pe glob care ajută la menținerea ordinii internaționale. Orice țară care dorește să răstoarne această ordine trebuie să doboare Statele Unite, deci din punctul de vedere al considerațiilor strategice globale, America este principalul dușman al PCC. Acesta a fost cazul de zeci de ani, iar Partidul nu a încetat niciodată să se pregătească pentru o ofensivă împotriva Statelor Unite.

În cartea sa” Maratonul de sute de ani: strategia secretă a Chinei de a înlocui America ca superputere globală”, Michael Pillsbury a notat că strategia Chinei pe termen lung este de a submina ordinea economică și politică mondială condusă de SUA și de a o înlocui cu comunismul până în 2049 – aniversarea a o sută de ani de la preluarea puterii de către Partidul Comunist în China. Pillsbury observă că în concursul de televiziune Silent Contest, produs de Universitatea Națională de Apărare din China, ambiția de a concura cu Statele Unite este prezentată în mod clar: procesul PCC de a-și realiza “marea cauză” de a domina lumea “va conduce în mod inevitabil la uzura constantă și lupta cu sistemul hegemonic din SUA”.”Este un concurs centenar, care nu trebuie să fie schimbat de voința umană”.[2]

Strategia globală a PCC este centrată pe combaterea Statelor Unite. Arthur Waldron, profesor la Universitatea din Pennsylvania și expert în China, a declarat în cadrul unei ședințe a Senatului din 2004 că Armata de Eliberare a Poporului (AEP) este singura armată din lume dedicată operațiunilor anti-americane. [3] De fapt, în afară de AEP, majoritatea relațiilor diplomatice și activităților internaționale ale PCC au avut Statele Unite ca țintă directă sau indirectă.

c. PCC are o strategie multiplă pentru a submina și a controla Statele Unite

PCC a adoptat o abordare cuprinzătoare pentru a reuși în încercarea sa de a domina lumea. În ideologie, el concurează cu Statele Unite și cu alte țări în care există libertate și democrație. Utilizează transferurile de tehnologie forțată și furtul de proprietate intelectuală pentru a micșora diferența tehnologică și pentru a-și spori încrederea economică. Pe plan militar, se angajează într-o rivalitate tăcută împotriva Statelor Unite prin intermediul luptelor asimetrice și “fără restricții” în locuri precum Marea Chinei de Sud. El sprijină Coreea de Nord, Iranul și alte regimuri necinstite pentru a împieta Statele Unite și NATO.

În diplomație, regimul PCC și-a promovat “o mare strategie periferică” și un plan “One Belt, One Road” (“Centura şi Drumul” – n.t) . El și-a extins foarte rapid influența internațională, inclusiv asupra țărilor vecine, precum și asupra țărilor din Europa, Africa, Oceania și America Latină, în încercarea de a construi o coaliție internațională, de a dezvolta o sferă condusă de chinezi și de a izola Statele Unite.

PCC are mai multe metode pentru a atinge aceste obiective. A înființat Organizația de Cooperare din Shanghai în 1996, Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură în 2015 și cooperarea”16 + 1″ cu țările din Europa Centrală și de Est în 2012. Cooperează intens ca parte a celor cinci țări BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) și promovează energic internaționalizarea monedei sale. Acesta urmărește să controleze formularea standardelor industriale (precum cele utilizate pentru rețelele celulare 5G) și să domine discursul public.

Regimul PCC a profitat de democrația și libertatea presei existente în Statele Unite și în alte țări occidentale, pentru a efectua operațiuni pe mai multe fronturi, a disemina propaganda și a se angaja în spionaj. Aceasta este încercarea sa de a manipula Statele Unite cât mai mult posibil și de a impune schimbări neviolente din interior.

Folosind aceste tactici, agenții PCC mituiesc oficiali guvernamentali americani, congresmani, diplomați și ofițeri militari pensionați. Partidul folosește interese economice pentru a ghida capitaliștii americani să facă lobby pentru comuniștii chinezi și să influențeze politica SUA la adresa Chinei. Obligă companiile de înaltă tehnologie să coopereze cu cenzura de internet a PCC-ului și cu “Marele zid digital” (Great Firewall), îi constrânge și stimulează pe mulți din comunitățile chineze din străinătate să servească drept al “cincelea scriitor de articole” (cineva care susține în secret și ajută inamicii țării – n.t) și să se infiltreze în grupurile de reflecție occidentale și departamentele academice. PCC manipulează aceste instituții în exercitarea auto-cenzurii pe subiecte sensibile, și, adoptarea efectivă a poziției Partidului Comunist. Companiile chineze, care sunt controlate sau influențate de PCC, au investit foarte mult în Hollywood.

În timp ce, pe de o parte, își dezvoltă influența în diferite țări pentru a cuprinde și restrânge Statele Unite, pe de altă parte, PCC crează fortărețe ascunse pe teritoriul american, astfel încât să poată submina Statele Unite din interior. A construit o rețea extinsă de agenți și a încurajat erodarea societății americane, reprezentând o amenințare internă serioasă.

d. PCC incită la ură împotriva SUA pentru a se pregăti pentru război cu America

Ideologia PCC funcționează prin ură. Patriotismul pe care îl promovează presupune să urască Japonia, Taiwanul, tibetanii, minoritățile  etnice din Xinjiang, credincioșii religioși, dizidenții și, cel mai important, să urască Statele Unite ale Americii. Există o vorbă printre internauții chinezi: “Pentru probleme mici, dați vina pe Japonia, iar pentru cele mari, dați vina pe Statele Unite”. Aceasta înseamnă că, prin instigarea la ură împotriva dușmanilor străini, Partidul ajută la înlesnirea instituirii indignării publice în timpul unei crize.

Înainte de preluarea puterii în China, comuniștii chinezi au lăudat în mod repetat Statele Unite pentru prietenia cu China și pentru sistemul democratic american. Cu toate acestea, după ce PCC și-a instituit regimul, a profitat imediat de suferințele pe care China le-a suferit în istoria modernă, precum și de dorința poporului de a avea o națiune puternică. PCC s-a portretizat ca mântuitor al Chinei, alimentând ura împotriva Americii și a altor țări străine.

De fapt, PCC-ului nu îi pasă de viața și de moartea chinezilor, și nici nu-i pasă de integritatea teritorială a Chinei sau de dezvoltarea sustenabilă pe termen lung a națiunii chineze. Este imposibil să descriem maleficitatea cu care PCC a persecutat poporul chinez, a trădat suveranitatea Chinei, a distrus moralitatea chineză și cultura tradițională, și a pus în pericol viitorul Chinei.

Prin instigarea la ură față de țările străine, scopul PCC este să se portretizeze mai întâi ca salvator, pentru a-și legitima guvernarea brutală; în al doilea rând, să folosească sentimentul naționalist pentru a distrage atenția publicului în momente de criză; în al treilea rând, să sprijine ambițiile și bazele expansioniste ale PCC-ului ca mijloc de a rectifica presupusele umilințe ale timpurilor moderne; și în al patrulea rând, să folosească ura pentru a crea pregătirea psihologică necesară pentru viitoarele războaie și pentru a desensibiliza publicul la actele de barbarie.

PCC a indoctrinat generația tânără cu ură față de Statele Unite, pentru a o folosi ca instrument în efortul de a surclasa America și de a domina lumea. Când va veni timpul, PCC intenționează să folosească tineretul Chinei pentru a se infiltra în Statele Unite și în statele democrate aliate în diferite moduri, să participe la conflictele armate, să ducă un război fără restricții și, dacă este nevoie, să se sacrifice într-un holocaust nuclear.

Reacțiile publice jignitoare ale chinezilor, ca urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie, au arătat că PCC a făcut progrese în propaganda sa. Pe marile forumuri politice și militare chineze se văd sentimente comune precum “China și Statele Unite trebuie să aibă un război” – o altă indicație a succesului PCC în educarea oamenilor să urăsca Statele Unite. Aceasta este o mobilizare pe termen lung, treptată, pentru război, planificată în mod intenționat și sistematic efectuată de PCC.

Programa PCC a urii nu se limitează doar la China. Pe plan internațional, acesta sprijină în mod explicit sau susține fățiș regimurile necinstite și organizațiile teroriste pentru a lupta împotriva Statelor Unite, oferindu-le asistență financiară, arme și echipament, contribuții teoretice, pregătire tactică și sprijin public. PCC a devenit capul unei axe a statelor anti-americane și conduce arogant forțele globale ale anti-americanismului.

e. PCC nu-și mai ascunde intențiile în relația sino-americană

În 2008, în timp ce Statele Unite se aflau într-o criză economică, China găzduia la Beijing cele mai scumpe jocuri olimpice din istorie. Acoperit într-un veștmânt de prosperitate, regimul s-a impus pe scena internațională. Ca urmare a globalizării, industria prelucrătoare din SUA era în declin. În fața dificultăților economice, Statele Unite au cerut ajutor Chinei.”America supraviețuiește prin împrumuturi de la noi chinezii” a devenit un subiect fierbinte în propaganda PCC.”America este în declin, China este în poziția de a o înlocui.” Practic, toată mass-media controlată de partid în China a avut astfel de titluri de articole, iar ideile au devenit chiar și opinii populare în rândul mass-mediei occidentale și al oamenilor de știință.

Din 2008, America a înregistrat semne de declin în domenii precum statutul economic, puterea militară și stabilitatea politică. În ceea ce privește economia, Statele Unite au impus asistență medicală universală, extinderea beneficiilor sociale, plasarea problemelor climatice în centrul politicii, consolidarea monitorizării mediului și impunerea restricțiilor asupra activităților tradiționale de producție. Totuși, industria energiei verzi a fost înfrântă de produsele fabricate în China, iar producția din SUA a continuat să fie eliminată. Nu a existat nici o modalitate de a contracara și de a se proteja împotriva atacurilor Chinei în furtul comercial și de proprietate intelectuală.

În fața acestor tendințe, mulți pur și simplu au acceptat ca fapt narațiunea despre ascensiunea Chinei și declinul Americii. Cheltuielile militare americane au scăzut, iar Statele Unite au adoptat un stand diplomatic slab. Pe frontul politic al SUA, ideologia socialistă a fost în creștere, divizările sociale s-au lărgit, politica democratică a devenit un loc pentru certuri partizane, iar ca rezultat funcțiile guvernamentale au fost deseori incapacitate. PCC a comparat acest haos nefavorabil cu totalitarismul concentrat al propriului său sistem, care descrie democrația Americii ca ridicolă.

În 2010, China a depășit Japonia pentru a deveni cea de-a doua mare economie din lume. În 2014, conform statisticilor Băncii Mondiale, dacă ar fi fost calculat pe baza parității puterii de cumpărare, PIB-ul Chinei l-ar fi depășit pe cel al Statelor Unite. [4] PCC a văzut că contrastul de putere dintre China și Statele Unite se schimba și crezând că declinul Americii era ireversibil, și-a încheiat vechea strategie de a-și ascunde puterea și de a rămâne în expectativă. În schimb, PCC a urmărit în mod deschis și direct preluarea ordinii internaționale conduse de Statele Unite. Poziția oficială a PCC, a presei și a experților a fost să înceapă treptat să vorbească neabătut despre “visul chinez” expansionist.

În 2012, în timpul celui de-al 18-lea Congres Național, PCC a introdus noțiunea de construire a unei “comunități cu viitor comun pentru omenire”. În 2017, PCC a organizat Marea Adunare a Partidelor Politice Mondiale pentru a evoca în mod fals imaginile antice ale nenumăratelor regate venite la curtea imperială chineză să-și prezinte omagiile. PCC și-a făcut publică dorința de a exporta modelul “chinez” comunist în restul lumii.

În numele răspândirii a ceea ce PCC numește modelul chinez, planul chinez sau înțelepciunea chineză, PCC are ambiția de a conduce lumea și de a stabili o nouă ordine mondială în conformitate cu regulile partidului. PCC se pregătește de zeci de ani. Dacă această nouă ordine mondială este într-adevăr stabilită, ea ar prezenta o nouă axă formidabilă a răului, un adversar mai amenințător pentru lumea liberă decât alianța Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

2. Strategiile comuniste ale Chinei pentru dominația mondială

a. Inițiativa “O centură, un drum” reprezintă expansiunea teritorială mascată ca globalizare

“O centură, un drum” ocupă un loc central

În 2013, PCC a prezentat oficial planul pentru “Centura Economică a Drumului Mătasii și Drumul Mătasii Maritim al secolului XXI-lea” sau o “O centură, un drum” (“One Belt, One Road” – OBOR) pe scurt. Planul este ca regimul chinez să investească miliarde și trilioane de dolari pentru a construi infrastructuri critice, precum poduri, căi ferate, porturi și generarea de energie în zeci de țări. OBOR este cel mai mare proiect de investiții planificat în istorie.

“O centură“ se referă la centura economică și rutieră a mătăsii, care constă din trei componente terestre: din China prin Asia Centrală și Rusia către Europa și Marea Baltică; din nord-vestul Chinei prin Asia Centrală și Asia de Vest până în Golful Persic și Marea Mediterană; și din sud-vestul Chinei prin peninsula Indochina până în Oceanul Indian.

“Un drum“ se referă la Drumul Mătasii Maritim al secolului XXI-lea, care este un efort pe două direcții: Prima rută merge de la porturile din China până la Marea Chinei de Sud, prin strâmtoarea Malacca și spre Europa prin Oceanul Indian; a doua se îndreaptă spre sudul Oceanului Pacific.

“O centură“ terestră este alcătuită din șase coridoare economice: Coridorul Economic China-Mongolia-Rusia (CMREC), Podul Terestru Eurasiatic (NELB), Coridorul Economic China-Centrală și Asia de Vest (CCWAEC), Coridorul Economic al Peninsulei China-Indochina (CICPEC), Coridorul Economic al Pakistanului (CPEC) și Coridorul Economic Bangladesh-China-India-Myanmar (BCIMEC).

Podul Terestru Eurasiatic se va baza pe legăturile feroviare dintre China și Europa, numite China Railway Express. Transportul din China către Europa pe mare durează treizeci de zile, în comparație cu doar zece zile pe calea ferată. China Railway Express a început să funcționeze în 2011 și a fost o componentă importantă a OBOR.

Coridorul economic din Pakistan-China (CPEC) este un plan comun al celor două guverne. Acesta include o autostradă care leagă Kashgar din provincia Xinjiang de portul Gwadar din Pakistan (aproape de granița cu Iranul – n.t.), la Oceanul Indian. China a câștigat dreptul de a exploata portul în 2013. Portul Gwadar, poarta Pakistanului la Marea Arabiei cu legături către Golful Persic, ocupă o poziție strategică critică. Se conectează la strâmtoarea Ormuz, prin care trece 40% din țițeiul mondial pentru a ajunge în Marea Arabiei.

Cadrul general al “unui drum“ pe mare este construirea unui număr de porturi strategice și obținerea controlului asupra transportului maritim. În țările robuste din punct de vedere financiar, companiile chineze iau parte cu participarea la capital sau la asociațiile în participațiune. În ceea ce privește țările slab financiare, China investește sume mari de bani la nivel local și încearcă să obțină drepturile de exploatare ale porturilor.

Numai în 2013, întreprinderile chineze au primit drepturile de a opera în cel puțin 17 porturi sau terminale. Compania China Merchants Port Holdings Company Limited a cumpărat 49% din acțiunile Terminal Link SAS din Franța. Cu această achiziție, a obținut drepturile de exploatare a 15 terminale în opt țări de pe patru continente. [5]

Aceste porturi și terminale includ porturile din Antwerp și Zeebrugge din Belgia; Canalul Suez din Egipt; Kumport din Istanbul, Turcia; portul Pireu în Grecia; Portul Pasir Panjang din Singapore; cel mai mare port din Olanda (Euromax Terminal Rotterdam, numit “poarta Europei”); faza a doua a terminalului Portului Khalifa din Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite; portul Vado din regiunea Liguriei din Italia; Portul Kuantan din strâmtoarea Malacca, Malaezia; portul Djibouti din Africa de Est; și Canalul Panama.

Pe lângă investiții, Partidul Comunist utilizează, de asemenea, capcana datoriei create de OBOR pentru a obține controlul asupra locațiilor strategice. Sri Lanka nu și-a putut plăti datoriile către companiile chineze, așa că în 2017 a semnat un contract cu o companie chineză cedându-i acesteia dreptul de utilizare pe 99 de ani a portului Hambantota.

PCC și-a lansat Drumul Digital al Mătăsii în 2018, cu intenția de a remodela dezvoltarea viitoare a infrastructurii internetului. Aceasta este considerată o etapă avansată a proiectului OBOR și este cea mai nouă ramură a acestuia. El include în principal construirea infrastructurii de fibră optică, servicii de informații digitale, telecomunicații internaționale și comerț electronic.

Multe țări implicate în OBOR nu dispun de un sistem complet de credite. PCC își propune să introducă în aceste țări sistemele sale de comerț electronic și servicii electronice de plată, cum ar fi Alipay, în timp ce închid în totalitate concurența occidentală. Marele Zid Digital, care filtrează traficul de internet în China, este exportat către țările din “One Belt, One Road“, precum și sistemele de supraveghere în masă deja adoptate de către PCC în China.

Gradul de acoperire strategic al PCC poate fi văzut din investițiile sale în infrastructura globală. Conform unui raport al New York Times din noiembrie 2018, PCC a construit sau construiește peste 40 de conducte și alte infrastructuri de petrol și gaze, peste 200 de poduri, drumuri și căi ferate, aproape 200 de centrale electrice pentru energie nucleară, gaze naturale, cărbune și energii regenerabile, precum și o serie de diguri majore. A investit în 112 de țări, dintre care majoritatea fac parte din inițiativa OBOR. PCC și-a întins tentaculele în întreaga lume. [6]

Odată cu formarea OBOR-ului, eforturile PCC de a înlocui Statele Unite pe scena mondială au crescut. PCC și-a promovat agresiv yuanul ca monedă internațională, precum și propriul său sistem de credite. Rețelele de telecomunicații din China (inclusiv 5G) sunt promovate masiv ca fiind tehnologia viitorului în multe țări, la fel ca și liniile feroviare de mare viteză construite în China. Scopul este de a crea în cele din urmă un set de standarde controlate de PCC, independent de standardele occidentale actuale.

O centură, un drum are o acoperire globală

În prima etapă a inițiativei “One Belt, One Road”, PCC s-a concentrat asupra țărilor vecine cu China, ajungând până în Europa. Foarte repede, PCC și-a extins aria de acțiune în Africa, America Latină și chiar în Oceanul Arctic, acoperind întreaga lume. Drumul Maritim al Mătăsii consta inițial din doar două rute. A fost adăugat un al treilea traseu, Drumul pe Gheață al Mătăsii sau Drumul Polar al Mătăsii, pentru a se conecta la Europa prin Oceanul Arctic. Înainte de OBOR, PCC investise deja puternic în Africa și America Latină. Aceste țări fac parte acum din structura majoră a OBOR, ceea ce a permis PCC-ului să își extindă mai repede influența financiară și militară în Africa și America Latină.

Scopul principal al OBOR este de a exporta excesul de capacitate a Chinei prin construirea unei infrastructuri de bază, precum căile ferate și autostrăzile din alte țări. Aceste țări sunt bogate în resurse și energie. Sprijinindu-i să-și construiască infrastructura, PCC realizează două obiective secundare. Unul este de a deschide rute pentru a transporta produse interne în Europa la un cost redus; celălalt este asigurarea resurselor strategice ale țărilor care participă la OBOR. Intenția PCC este de a-și spori propriile exporturi, nu de a ajuta țările de-a lungul “One Belt, One Road” să își creeze propriile industrii de prelucrare – PCC nu va renunța la producția chineză.

Ambiția reală din spatele OBOR este de a folosi mijloacele economice ca avangardă pentru a stabili controlul asupra vieții financiare și politice a altor țări și pentru a le transforma în colonii PCC în strategia globalizată. Produsele secundare de participare la schemele OBOR includ importul tuturor aspectelor pernicioase ale comunismului: corupție, datorii și represiuni totalitare. Proiectul este o capcană înșelătoare care nu va aduce prosperitate economică durabilă participanților săi.

Multe țări s-au alarmat și au oprit sau reevaluat proiectul OBOR. PCC a admis că ar trebui să fie mai transparent și să facă ajustări la criticatele capcane de îndatorare. Cu toate acestea, planurile PCC nu pot fi subestimate. În timp ce companiile occidentale operează pe principiile profitului și nu pot rezista în țări gazdă turbulente pentru mai mult de câțiva ani, calculul PCC se extinde până în secolul următor. Poate tolera operațiunile în medii internaționale turbulente pe termen lung fără a lua în considerare pierderile imediate.

PCC dorește guverne pro-comuniste care îl vor sprijini în cadrul Națiunilor Unite, să devină liderul Asiei, al Africii și al Americii Latine, să lupte cu lumea liberă și să înlocuiască America la supremația unică a puterii mondiale. PCC este dispus să suporte orice costuri umane necesare pentru atingerea acestui obiectiv. De exemplu, Partidul poate forța poporul chinez să plătească pentru costurile pe care companiile occidentale aflate în proprietate privată nu ar putea-o face niciodată. În acest război de cucerire a lumii, nu este vorba de cât de puternic este PCC pe hârtie, ci de faptul că PCC are la dispoziție resursele sutelor de milioane de chinezi, indiferent de viața sau de moartea lor. Ei sunt pionii de sacrificiu.

Fostul strateg general al Casei Albe, Steve Bannon, a oferit o interpretare unică a proiectului OBOR. El crede că inițiativa “One Belt, One Road” a integrat cu succes tezele lui Mackinder-Mahan-Spykman despre cum să domine lumea.

Andrew Sheng, de la Institutul Global din Asia, a rezumat opiniile lui Bannon:

Sir Halford Mackinder a fost un geograf / istoric influent britanic care a argumentat în 1904 că “Oricine conduce Heartland (Asia Centrală) comandă Insula Mondială (EuroAsia); oricine conduce Insula Mondială comandă Lumea. Alfred Mahan, contemporanul său american, a fost un istoric naval care a modelat strategia SUA pentru a domina puterea maritimă, extinzând logica britanică a imperiului maritim de a controla culoarele maritime, zonele de congestie și canalele prin supravegherea comerțului mondial. Spre deosebire, Nicholas John Spykman a susținut că Rimland (țările de coastă care înconjoară Asia) este mai important decât Heartland, astfel: “Cine controlează Rimland controlează EuroAsia; cine guvernează EuroAsia, controlează destinele lumii”. [7]

Evaluările lui Bannon reflectă vigilența sporită a lumii occidentale împotriva ambițiilor PCC conținute în proiectul OBOR.

De fapt, ambiția PCC nu se limitează la domeniul de aplicare al OBOR. Inițiativa nu se limitează doar la obținerea drepturilor asupra căilor rutiere, a culoarelor maritime și a porturilor majore. PCC dorește să profite de lacune, oriunde în lume. Multe țări din Asia, Africa și America Latină sunt state noi independente create de decolonizare. Aceste regiuni au experimentat un vid de putere, invitând PCC să câștige puncte de sprijin. Noile țări independente, care au format odată Uniunea Sovietică și sateliții săi din Europa de Est, aveau un control suveran slab și erau, de asemenea, ușor de racolat pentru regimul PCC. Alte țări turbulente, de care investitorii occidentali tind să stea departe, au căzut în capcana PCC. Țările mici, țările insulare și țările subdezvoltate care ocupă locații strategice sunt toate la cheremul PCC-ului.

Chiar și unele state, aflate odată ferm în tabăra democratică occidentală, s-au îndreptat spre orbita PCC după ce au suferit de pe urma economiilor slabe și a datoriilor ridicate. Din punct de vedere geopolitic, PCC înconjoară treptat Statele Unite, controlând economia altor țări. Scopul este ca influența americană să fie marginalizată și în cele din urmă scoasă din acele țări, moment în care PCC va stabili o ordine mondială separată centrată pe tirania comunistă. Aceasta nu este o abordare nouă. Are rădăcini în vechea strategie a PCC-ului de a ocupa mediul rural pentru a înconjura orașele, ceea ce i-a adus victoria în războiul civil din China.

b. Strategia Marilor Periferii ale PCC vizează excluderea SUA din regiunea Asia-Pacific

Ce este așa numita diplomație a marilor periferii? Think-tank-urile partidului o definesc astfel: “China se învecinează cu 14 țări de-a lungul unei frontiere terestre lungi și privește dincolo de mare în șase alte țări vecine. Dincolo de aceasta, la est este regiunea Asia-Pacific, iar la vest este Eurasia. Adică, extinderea radială a cartierului extins al Chinei acoperă două treimi din politica internațională, economie și securitate. Astfel, cadrul diplomației periferice este mai mult decât o simplă strategie regională. … Este cu adevărat o mare strategie ”[8].

Australia este veriga slabă a lumii occidentale.

În iunie 2017, companiile Fairfax Media Limited și Australian Broadcasting Corporation și-au lansat rezultatele anchetei de cinci luni, documentarul Power and Influence: The Hard Edge of China’s Soft Power. Documentarul a creat îngrijorări în întreaga lume, descriind controlul PCC și infiltrarea lui pe scară largă în societatea australiană . [9] Șase luni mai târziu, Sam Dastyari, membru al Partidului Laburist australian, și-a anunțat demisia din Senat. Demisia lui Dastyari a urmat acuzațiilor că a acceptat bani de la comercianții chinezi cu legături în PCC pentru a face declarații în sprijinul Beijingului privind disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud. Declarațiile sale cu privire la această problemă critică au fost în contradicție cu punctele de vedere ale partidului său. [10]

În septembrie 2016, SBS News din Australia a publicat un raport de știri care dezvăluia donațiile politice ale unui om de afaceri chinez care intenționa să influențeze politicile comerciale Australia-China. [11] În plus, în ultimii ani, mass-media chinezească de stat a semnat contracte cu mass-media australiene, permițându-le să difuzeze conținut furnizat de media chineză publicului australian. [12]

De fapt, încă din 2015, Australia a permis unei companii chineze cu legături strânse cu Armata de Eliberare a Poporului (AEP) să obțină un contract de închiriere pe 99 de ani al portului Darwin. Portul maritim deține o importantă locație militară pentru a asigura protecția împotriva atacurilor din nord. Richard Armitage, fost secretar de stat adjunct al SUA, a declarat că a fost uimit de această afacere și că Statele Unite au fost îngrijorate de această întorsătură a lucrurilor. [13]

În 2017, o carte intitulată Invazia Tăcută: Influența Chinei în Australia, scrisă de Clive Hamilton a fost respinsă de trei ori de către editorii australieni din cauza fricii de repercusiunile chineze. În cele din urmă, după deliberare îndelungată, cel de-al treilea editor a fost de acord să-o publice. Cenzura a provocat o îngrijorare larg răspândită în rândul australienilor cu privire la influența Chinei în țara lor. [14]

Mulți se întreabă de ce China a îndreptat atât de mult efort către Australia. Care este valoarea strategică militară a infiltrării PCC în Australia și exercitarea controlului său acolo?

În decembrie 2017, Fundația Națională pentru Democrație (NED) a declarat în raportul său “Puterea tăioasă: Creșterea influenței autoritare” că Partidul Comunist Chinez a influențat și schimbat politica australiană și mediul academic prin intermediul mituirii și infiltrării cu scopul principal de a slăbi alianța SUA-Australia. [15]

În Cartea Albă privind Politica Externă din 2017, guvernul australian a spus: “Statele Unite au fost puterea dominantă în regiunea noastră în întreaga istorie postbelică a Australiei. Astăzi, China amenință poziția Americii.”[16] Dr. Malcolm Davis, analist senior al Institutului de Politici Strategice din Australia, a declarat că Beijingul încearcă să obțină un avantaj strategic în regiunea australiană pentru a-și atinge scopul final de a pune capăt alianței Australiei cu Statele Unite. [17]

Australia este terenul de testare al regimului PCC pentru operațiunile soft-power din strategia sa de diplomație periferică. [18] Infiltrările PCC în Australia datează din 2005, când Zhou Wenzhong, șeful adjunct al Ministerului Afacerilor Externe de la acel moment a sosit la Canberra și a informat oficialii de rang înalt ai ambasadei chineze despre noua abordare diplomatică a PCC. El a spus că primul obiectiv al includerii Australiei în periferia mai mare a Chinei a fost ca să se asigure că Australia va servi drept bază de aprovizionare credibilă și stabilă pentru creșterea economică a Chinei în următorii douăzeci de ani. Scopul pe termen lung este de a rupe alianța SUA-Australia. Misiunea celor prezenți la întâlnire a fost să înțeleagă modul în care PCC ar putea exercita o influență extinsă asupra Australiei în sferele economice, politice și culturale. [19]

Regimul PCC își folosește puterea economică pentru a forța Australia să facă concesii asupra unei serii de chestiuni militare și cele privind drepturile omului. Abordarea standard adoptată de PCC de a-i constrânge pe alții să coopereze este să cultive relațiile personale prin intermediul intereselor economice și simultan să creeze amenințarea implicită a șantajului. [20]

După ani de investigație, Clive Hamilton a constatat că “instituțiile majore din Australia – începând de la școlile, colegiile și asociațiile noastre profesionale la mass-media noastră; de la profesiile de minerit, agricultură și turism și până la activele militare ale porturilor și rețelelor electrice; de la parlamentele noastre locale și de la guvernele statului la partidele noastre din Canberra – au fost infiltrate și transformate de un sistem de control complicat, sub supravegherea PCC”.[21]

După criza economică din 2008, în practică, Australia s-a dovedit dispusă să servească drept bază de aprovizionare a PCC-ului, datorită credinței comune că PCC a salvat Australia de recesiune. Hamilton spune că motivul pentru care infiltrarea și influența PCC pot fi atât de eficiente în Australia este pentru că australienii “au permis să se întâmple chiar sub nasul nostru, pentru că suntem orbiți de convingerea că doar China poate garanta prosperitatea noastră economică și pentru că nu îndrăznim să ne ridicăm împotriva agresiunii Beijingului”[22].

În ciuda conștientizării infiltrării și influenței PCC asupra societății occidentale, în special a infiltrării și controlului PCC asupra comunităților chineze din străinătate, occidentalii binevoitori și-au imaginat inițial că scopul principal al strategiilor partidului a fost ”negativ” – adică reducerea la tăcere a vocilor criticilor și ale celor cu opinii politice diferite. Cu toate acestea, Hamilton spune că în spatele operațiunilor “negative” sunt ambițiile “pozitive” ale PCC-ului: de a folosi imigranții etnici chinezi pentru a schimba cadrul societății australiene și a face ca occidentalii să simpatizeze PCC-ul pentru a permite Beijingului să-și dezvolte influența. În felul acesta, Australia va fi transformată în asistenta PCC-ului, ca acesta să devină o superputere asiatică, apoi globală. [23]

În mod similar, PCC își extinde infiltrarea și controlul din Australia în Noua Zeelandă. Anne-Marie Brady, expert în politica chineză de la Universitatea Canterbury, a lansat un raport intitulat Arme magice, care folosește Noua Zeelandă ca exemplu pentru a ilustra modul în care PCC își extinde infiltrarea și influența politică în străinătate. Raportul relevă faptul că mulți membri ai Parlamentului din Noua Zeelandă născuți în China au legături strânse cu PCC-ul și că mulți politicieni au fost mituiți de donațiile politice masive ale comercianților chinezi bogați și organizațiile unite într-un front comun al PCC, cum ar fi asociațiile comerciale chineze din Noua Zeelandă. [24] La scurt timp după publicarea raportului său, biroul lui Brady de la universitate a fost jefuit. Înainte de spargere, ea a primit și o scrisoare anonimă care o amenința cu cuvintele “Tu ești următoarea”. [25]

China se implică activ în relații cu politicienii locali din Noua Zeelandă. De exemplu, membrii partidelor politice din Noua Zeelandă beneficiază de un tratament cordial pentru călătorii în China. Politicienii pensionați beneficiază de poziții cu plată în întreprinderile chineze, precum și de alte beneficii care îi fac să respecte directivele partidului. [26]

PCC vizează națiunile insulelor din Pacific pentru valoarea lor strategică

În ciuda dimensiunilor lor, națiunile din insulele Pacificului au valoarea strategică critică de a putea servi drept baze maritime. Suprafața lor totală de teren este de numai 53.000 de kilometri pătrați, comparativ cu Zonele Economice Exclusive (ZEE) deasupra oceanului, care măsoară 19.000.000 de kilometri pătrați – o suprafață de peste șase ori mai mare decât ZEE a Chinei. Dezvoltarea unor legături mai strânse cu națiunile insulare din Pacific este o componentă a strategiei militare a PCC recunoscută public.

În prezent, sferele de influență din zona Pacificului sunt împărțite între Statele Unite, Japonia, Noua Zeelandă, Australia și Franța. Pentru a-și dezvolta capacitățile maritime în Oceanul Pacific, PCC trebuie să-și construiască mai întâi relații bune cu națiunile insulare, apoi să împingă încet SUA în afară. [27]

John Henderson, un profesor din Noua Zeelandă, și Benjamin Reilly, profesor în Australia, au declarat că obiectivul pe termen lung al PCC în zona Pacificului de Sud este de a lua locul Americii ca superputere în zonă. [28] PCC a investit sume imense de bani în Melanezia, Micronezia și Polinezia pentru a ajuta aceste națiuni insulare în construirea infrastructurii. A promovat turismul local și a făcut disponibile platforme de e-business. China depășește activitatea americană în zonă. Ben Bohane, un autor australian, a avertizat că America își pierde influența asupra Oceanului Pacific în favoarea Chinei. [29]

Urmărind asistența și investițiile financiare pe scară largă ale PCC, comportamentul arogant al oficialilor săi reflectă mentalitatea reală a PCC atunci când este puternic și au o părere foarte bună despre aptitudinile acestuia. Încearcă să trateze popoarele altor națiuni așa cum tratează poporul chinez ce se află sub controlul său totalitar. Obiectivul PCC este de a cere supunere țărilor cu putere inferioară. Bineînțeles, nimeni nu se poate aștepta ca PCC-ul să respecte reglementările și protocolul internațional.

La summitul APEC, care a avut loc la sfârșitul anului 2018 în Papua Noua Guinee, comportamentul nepoliticos și necivilizat al oficialilor chinezi i-a șocat pe localnici și pe cei prezenți. Oficialii chinezi i-au împiedicat pe jurnaliști (inclusiv pe cei din Papua Noua Guinee) să intervieveze participanții la un forum desfășurat între liderul chinez Xi Jinping și liderii națiunilor din insulele Pacificului. În schimb, ei au cerut ca toți jurnaliștii să facă referire la comunicatul de presă Xinhua.

Pentru a împiedica apariția într-un comunicat comun a declarațiilor care condamnă comportamentul comercial inechitabil al regimului PCC, oficialii chinezi au cerut să se întâlnească cu ministrul de externe al Papuei Noua Guinee. Întrucât o întâlnire privată cu oficialii chinezi i-ar fi putut afecta poziția imparțială, el a refuzat cererea. În al treilea rând, oficialii chinezi au recurs la strigăte și țipete la summit atunci când au acuzat alte țări că au organizat un plan împotriva Chinei. Un oficial american de rang înalt descria comportamentul oficialilor PCC la APEC drept “diplomație pe toane” [30].

Capcana datoriilor permite PCC să profite de controlul asupra resurselor din Asia Centrală

După dizolvarea Uniunii Sovietice, PCC a depus eforturi mari pentru a-și dezvolta și consolida relațiile cu țările din Asia Centrală, precum Kazahstanul, Kârgâzstanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul și Uzbekistanul. Scopul strategiei PCC în Asia Centrală poate fi privit din mai multe puncte de vedere: pentru început, Asia Centrală este o cale inevitabilă în expansiunea spre vest a Chinei. În plus, atunci când China construiește infrastructură pentru a transporta mărfuri în interiorul și în afara Chinei, ea își poate extinde și interesele comerciale în Asia Centrală. În al doilea rând, China intenționează să profite de resursele naturale, inclusiv cele de cărbune, petrol, gaze și metale prețioase, care se găsesc abundent în aceste țări. În al treilea rând, prin controlul asupra țărilor din Asia Centrală, care sunt apropiate din punct de vedere geografic și cultural de Xinjiang, China poate înăspri controlul asupra minorităților etnice din Xinjiang.

Deși PCC nu și-a anunțat dorința de a domina Asia Centrală, el a preluat efectiv rolul cel mai influent în această regiune. Grupul Internațional de Criză, un think-tank din Bruxelles, a lansat un raport în 2013, în care se notează că China se dezvoltă rapid într-o putere dominantă din punct de vedere economic în această regiune, profitând de tulburările sociale din Asia Centrală. Beijing consideră Asia Centrală ca bază de aprovizionare cu materii prime și resurse și ca pe o piață pentru produsele sale cu prețuri scăzute și de calitate scăzută. Între timp, PCC a vărsat, de asemenea, milioane de dolari SUA în investiții și ajutoare în Asia Centrală, în numele menținerii stabilității în Xinjiang. [31]

O mare rețea de autostrăzi, căi ferate, căi aeriene, comunicații și conducte de petrol au legat strâns China cu Asia Centrală. China Road and Bridge Corporation (CRBC) și contractorii săi au fost responsabili pentru construcția de autostrăzi, căi ferate și linii de transport de energie electrică în Asia Centrală. Acestea pavează drumul pe unele dintre cele mai periculoase și complexe terenuri și construiesc noi drumuri pentru transportul bunurilor Chinei către Europa și Orientul Mijlociu, precum și către porturile din Pakistan și Iran. În cele două decenii dintre 1992 și 2012 de relații diplomatice dintre China și cele cinci țări din Asia Centrală, volumul total de schimburi comerciale dintre China și Asia Centrală a crescut de o sută de ori. [32]

În Asia Centrală, PCC a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură de stat, finanțate din credite. Unii cercetători și-au dat seama că astfel de investiții vor constitui baza unei noi ordini internaționale în care China va juca un rol dominant. Văzută din această perspectivă, Asia Centrală, la fel ca Australia, este un alt teren de testare pentru revoluția conceptuală a PCC în strategia diplomatică. [33]

Beijingul tinde să susțină liderii autoritari corupți ai țărilor din Asia Centrală, iar proiectele sale opace de investiții sunt considerate benefice în primul rând pentru elitele sociale locale. Raportul Grupului Internațional de Criză a constatat că fiecare dintre guvernele din Asia Centrală este slab, corupt și se confruntă cu probleme sociale și economice. [34] Proiectele mari de infrastructură promovate de Beijing nu sunt legate numai de împrumuturi masive, ci și de aprobări și autorizații oficiale, care se bazează pe interese privilegiate. Aceasta dă naștere și agravează corupția în aceste regimuri.

În Uzbekistan, Islam Karimov, fostul prim secretar al Partidului Comunist al Republicii Socialiste Sovietice Uzbece în URSS, a servit ca președinte al țării din timpul independenței din 1991 până la moartea sa în 2016. După căderea Uniunii Sovietice, Uzbekistanul s-a aflat sub conducerea autoritară a lui Karimov pentru încă un sfert de secol. În 2005, forțele guvernamentale s-au ciocnit cu protestatarii din orașul estic Andijan, producând sute de decese. PCC s-a plasat ca un susținător ferm al lui Karimov, oferind, ca de obicei, un sprijin ferm Uzbekistanului și altor țări din această regiune în eforturile lor de a proteja status quo-ul. [35]

Structurile economice fragile din țările din Asia Centrală, în combinație cu împrumuturile masive pentru infrastructură din China, fac ca aceste țări să fie în mod special predispuse la căderea în capcanele datoriei chineze. Turkmenistanul suferă de o criză economică severă, cu o rată anuală a inflației de peste 300%, o rată a șomajului estimată la peste 50%, o penurie severă de alimente și o corupție gravă. Acum, China este singurul client al gazului turkmen [36] și, de asemenea, cel mai mare creditor al datoriei externe, care se ridică la 9 miliarde de dolari (estimat la 30% din PIB în 2018). [37] Este posibil ca Turkmenistanul să nu aibă altă posibilitate decât să-și dea câmpurile de gaze naturale Chinei pentru a-și achita datoriile. [38] Această țară și-a pus arterele economice în mâinile Beijingului.

Tadjikistanul a împrumutat mai mult de 300 milioane de dolari de la China pentru a construi o centrală electrică. În imposibilitatea de a-și plăti datoria, țara a transferat Chinei proprietatea asupra unei mine de aur, pentru a-și achita datoriile. [39]

Economia kârgâză este, de asemenea, în pericol, deoarece proiectele de infrastructură de mari dimensiuni desfășurate de PCC au determinat-o să cadă în capcana datoriei. Este posibil ca țara să acorde o parte din resursele sale naturale plății datoriei. Kârgâzstanul a cooperat, de asemenea, cu companiile chineze de comunicații Huawei și ZTE pentru a construi instrumente de comunicare digitale pentru a înăspri controlul guvernamental asupra populației, lăsând în același timp Chinei o portiță pentru a-și extinde supravegherea în aceste țări. [40]

Beijingul a profitat de vidul de putere în urma dizolvării Uniunii Sovietice pentru a intra în sectorul energetic kazah. Economia kazahă depinde de producția de țiței, iar veniturile din petrol în dolari americani sunt folosite pentru a cumpăra produse chinezești ieftine. În afară de forarea petrolului, fundația industrială a acestei națiuni este fragilă. Odată cu fluxul produselor chinezești ieftine pe piața sa, industria manufacturieră din Kazahstan s-a prăbușit. [41]

Un alt motiv pentru expansiunea PCC în Asia Centrală este de a distruge dizidenții uiguri din Asia Centrală. Carta Organizației de Cooperare din Shanghai (SCO), semnată de China care conduce SCO, permite suspecților să fie extrădați în țările membre. O țară membră poate chiar să-și trimită propriii oficiali într-o altă țară membră pentru a efectua o investigație. În acest fel, PCC extinde suprimarea uigurilor în străinătate și arestează dizidenții uiguri, care s-au refugiat în alte țări. [42]

PCC folosește state pivot pentru a asigura resurse strategice

Punerea în aplicare a strategiei periferice a Partidului Comunist a implicat crearea primelor state pivotale, care sunt apoi utilizate ca bază pentru atingerea obiectivelor strategice în întreaga regiune. Potrivit grupurilor de reflecție ale partidului, statele centrale sunt țări care au o putere regională considerabilă pe care Beijingul are capacitatea și resursele să le ghideze; nu au conflicte directe cu PCC în ceea ce privește interesele strategice și nu au interese strânse cu Statele Unite. [43] În afară de Australia, Kazahstan și altele, exemple de țări cheie pentru regimul chinez includ Iranul în Orientul Mijlociu și Myanmar (numită în trecut Birmania – n.t).

În Orientul Mijlociu, Iranul deține cea mai mare investiție chineză. Iranul este un important producător de petrol din regiune și a fost în opoziție ideologică față de Occident de la sfârșitul anilor 1970, aceasta făcându-l un partener economic și militar natural pentru PCC. Beijingul a menținut relații economice și militare strânse cu Iranul din anii ’80.

În 1991, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a descoperit că PCC a exportat uraniu în Iran și că Iranul și China au semnat un acord nuclear secret în 1990. [44] În 2002, când a fost dezvăluit proiectul de îmbogățire a uraniului din Iran, companiile petroliere occidentale s-au retras din țară, oferind PCC posibilitatea de a valorifica situația și de a dezvolta relații mai strânse cu Iranul. [45]

Volumul comerțului bilateral dintre PCC și Iran a crescut exponențial între 1992 și 2011, în creștere cu mai mult de o sută de ori în șaptesprezece ani, deși a existat o încetinire semnificativă datorită presiunii cauzate de sancțiunile internaționale asupra regimului iranian. [46] Datorită asistenței PCC, Iranul a fost în măsură să prevină izolarea internațională care i-a fost impusă și să dezvolte o gamă largă de rachete balistice cu rază de acțiune scurtă până la medie, precum și rachete de croazieră anti-navă. Regimul chinez i-a furnizat, de asemenea, mine marine și ambarcațiuni de atac rapid și a ajutat Iranul să stabilească un proiect secret de arme chimice. [47]

Un alt stat pivot favorizat de regimul PCC este Myanmar, țara vecină din Asia de Sud. Myanmar are o lungă linie de coastă, care oferă acces strategic la Oceanul Indian. PCC consideră deschiderea unui canal China-Myanmar drept un pas strategic pentru minimizarea dependenței de Strâmtoarea Malacca. [48] Istoria de nerespectare a drepturilor omului a guvernului militar birmanez i-au determinat izolarea de comunitatea internațională. Mișcarea de democrație din 1988 din Myanmar a fost în cele din urmă zdrobită de forțele militare. În anul următor, la Beijing, tancurile AEP au deschis focul asupra demonstranților pro-democrație din Piața Tiananmen.

Cele două guverne autoritare, ambele condamnate de comunitatea internațională, au găsit un grad de consolare în cooperarea lor diplomatică și de atunci s-au bucurat de relații strânse. În octombrie 1989, Than Shwe din Myanmar a vizitat China, iar cele două părți au semnat o afacere cu arme de 1,4 miliarde de dolari SUA. [49] În anii 1990, au existat din nou numeroase vânzări de arme între cele două părți. Echipamentele pe care PCC le-a vândut Myanmar-ului includ avioane de luptă, nave de patrulare, tancuri și purtătoare de personal blindat, pistoale antiaeriene și rachete. [50] Sprijinul militar, politic și economic al PCC a devenit astfel un colac de salvare pentru junta militară birmaneză în lupta sa continuă pentru supraviețuire. [51]

În 2013, chinezii au investit 5 miliarde de dolari în conducta petrolieră și gaze din China-Myanmar, considerată cea de-a patra mare conductă strategică de import de petrol și gaze din China. Deși s-a confruntat cu o puternică opoziție populară, în 2017, aceasta a intrat în funcțiune cu susținerea PCC-ului. [52] Investiții similare includ barajul Myitsone (în prezent oprit din cauza opoziției locale) și minele de cupru Letpadaung. În 2017, comerțul bilateral dintre China și Myanmar a totalizat 13.54 miliarde dolari. PCC intenționează în prezent să creeze un coridor economic China-Myanmar, cu cota deținută de partea chineză fiind de 70%. Aceasta include un port de adâncime pentru accesul comercial la Oceanul Indian, [53] și parcul industrial Kyaukpyu Economic Zone. [54]

c. Împărțirea și cucerirea Europei servește creării unei divizări de Statele Unite ale Americii

În Războiul Rece, Europa se afla în centrul confruntării dintre lumea liberă și tabăra comunistă. America și statele occidentale au menținut o alianță strânsă prin intermediul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. După sfârșitul Războiului Rece, Europa a intrat într-un declin din punct de vedere economic și politic.

Pentru a duce la o divizare între Europa și Statele Unite, PCC a adoptat o strategie de împărțire și cucerire a țărilor europene prin adaptarea la condițiile locale pentru penetrarea treptată și dezvoltarea influenței sale în Europa. În ultimii ani, divergențele dintre Europa și Statele Unite privind numeroase aspecte majore au devenit din ce în ce mai evidente. Activitățile PCC-ului au avut o influență în acest aspect.

După criza financiară din 2008, PCC a exploatat faptul că economiile europene mai slabe aveau nevoie urgentă de investiții străine. PCC a injectat sume mari de bani în aceste țări în schimbul unor compromisuri în chestiuni precum dreptul internațional și drepturile omului. PCC a folosit această metodă pentru a crea și extinde diviziunile dintre țările europene și a obținut beneficii. Țările vizate de PCC includ Grecia, Spania, Portugalia și Ungaria.

După criza datoriilor suverane din Grecia, PCC a investit foarte mult acolo, dând la schimb bani pentru influență politică și folosind Grecia ca pe o deschidere pentru a construi o mai mare influență în Europa. În termen de câțiva ani, PCC a obținut o concesie de 35 de ani pentru cel de-al doilea și cel de-al treilea terminal de containere al portului Piraeus, cel mai mare port al Greciei, și a preluat centrul principal de transbordare din port.

În mai 2017, China și Grecia au semnat un plan de acțiune pe trei ani care acoperă căile ferate, porturile, construcția de rețele aeroportuare, rețele energetice și investiții în centrale electrice. [55] Investițiile PCC au dat deja roade politice. După 2016, Grecia, membră a Uniunii Europene, s-a opus în mod repetat propunerilor UE care ar critica politicile regimului chinez și abuzurilor drepturilor omului. Numeroase declarații potențiale ale UE în acest sens nu s-au materializat. În august 2017, un comentariu al The New York Times nota, „Grecia a îmbrățișat avansurile Chinei, pretendentul ei cel mai ardent și ambițios din punct de vedere geopolitic“. [56]

În 2012, regimul PCC a lansat un cadru de cooperare cu șaisprezece țări din Europa Centrală și de Est numit”16 + 1″. Ungaria a fost prima țară care s-a alăturat inițiativei de 16 + 1 și a fost prima țară europeană care a semnat “One Belt, One Road” cu China. În 2017, volumul comerțului bilateral dintre China și Ungaria a depășit 10 miliarde de dolari. La fel ca Grecia, Ungaria s-a opus în mod repetat criticilor UE împotriva abuzurilor comise de PCC asupra drepturilor omului. [57] Președintele Republicii Cehe și-a angajat un bogat om de afaceri chinez pentru a fi consilierul său personal și a păstrat distanța față de Dalai Lama. [58]

Dintre cele șaisprezece țări incluse în acest cadru, unsprezece sunt țări din UE, iar cinci sunt țări din afara UE. PCC a propus ulterior un nou model de cooperare regională, iar intenția de a diviza Uniunea Europeană a fost evidentă. În plus, printre cele șaisprezece țări, multe sunt fostele țări socialiste. Toate aceste țări au o istorie de guvernare comunistă și au păstrat multe urme ideologice și organizatorice ale acestor regimuri. Într-o oarecare măsură, respectarea cerințelor PCC pare ceva natural.

Există multe țări mici în Europa și este dificil pentru orice țară să concureze cu PCC, care a folosit asta pentru a se ocupa de fiecare guvern în parte, intimidându-le să mențină tăcerea cu privire la încălcările drepturilor omului ale Chinei și politica sa externă pernicioasă. Cel mai tipic exemplu este Norvegia. În 2010, Comitetul Norvegian al Premiului Nobel a acordat Premiul Nobel pentru Pace unui dizident din China care a fost arestat. PCC s-a răzbunat repede, stabilind diverse obstacole pentru a împiedica Norvegia să exporte somon în China, precum și alte dificultăți. Șase ani mai târziu, relațiile dintre cele două țări au fost “normalizate”, însă Norvegia a păstrat tăcerea asupra problemelor legate de drepturile omului în China. [59]

Puterile occidentale tradiționale au simțit, de asemenea, influența tot mai mare a PCC. Investiția directă a PCC în Germania a crescut substanțial din 2010. În 2016 și 2017, China a fost cel mai mare partener comercial al Germaniei. În 2016, 56 de companii germane au fost achiziționate de investitori chinezi și din Hong Kong, investiții care au atins un nivel de 11 miliarde de euro. Aceste fuziuni și achiziții au permis companiilor chineze să intre rapid pe piață și să achiziționeze tehnologii avansate occidentale, mărci și alte active. [60] Într-un raport din 2018, Instituția Hoover din Statele Unite a numit această investiție “armament” al PCC. [61]

Orașul industrial Duisburg din vestul Germaniei a devenit punctul de tranzit european pentru OBOR. În fiecare săptămână, treizeci de trenuri pline cu bunuri chineze ajung în oraș, de unde sunt apoi transportate separat în alte țări. Primarul orașului Duisburg a declarat că Duisburg este “Orașul Chinez” din Germania [62].

În cazul relațiilor cu Franța, PCC a folosit de mult timp o strategie de “diplomație a tranzacțiilor”. De exemplu, când Jiang Zemin, pe atunci conducător al regimului PCC, a vizitat Franța în 1999, a oferit 15 miliarde de franci pentru achiziționarea a aproape 30 de aeronave Airbus, ceea ce a dus la sprijinul guvernului francez pentru admiterea Chinei în OMC. După masacrul din Piața Tiananmen, Franța a devenit prima țară occidentală care a semnat un parteneriat strategic cuprinzător cu China. Președintele francez de la acea vreme a fost primul din Occident care s-a opus criticilor Chinei la Conferința pentru drepturile omului de la Geneva, primul care a susținut cu fermitate ridicarea embargoului UE asupra armelor chineze și primul șef al unui guvern occidental care a lăudat PCC. [63] În plus, PCC a creat săptămâni culturale chineze pe scară largă în Franța, într-un stadiu incipient al activității sale expansioniste, ca mijloc de promovare a ideologiei comuniste deghizată drept cultură. [64]

Marea Britanie, o putere europeană cu tradiție pentru un timp îndelungat în istorie și un aliat important al Statelor Unite, este de asemenea una dintre cele mai valoroase ținte ale PCC. La 15 septembrie 2016, guvernul britanic a aprobat oficial începerea proiectului nuclear Hinkley Point C, un proiect comun, între China și un consorțiu francez. Centrala nucleară Hinkley Point C este o centrală nucleară din Somerset, în sud-vestul Angliei, cu o capacitate instalată de 3.200 megawați.

Proiectul a fost aspru criticat de experți, incluzând ingineri, fizicieni, ecologiști, experți chinezi și analiști de afaceri, care se refereau în special la pericolele uriașe ascunse legate de securitatea națională britanică. Nick Timothy, fostul șef al personalului al Theresei May, a subliniat că experții în securitate – din interiorul și din afara guvernului – sunt îngrijorați de faptul că poporul chinez poate să își folosească rolul pentru a construi puncte slabe în sistemul informatic, ceea ce le va permite închiderea producției de energie britanică după voie.”[65] British Guardian numește aceasta “afacerea groaznică” din spatele celei mai scumpe centrale electrice din lume” [66].

Ca și în alte părți ale lumii, metodele pe care regimul chinez le folosește pentru a-și extinde influența în Europa sunt omniprezente și numeroase. Printre acestea se numără achiziționarea de companii europene de înaltă tehnologie, controlul acțiunilor unor porturi importante, mituirea politicienilor pensionați pentru a lăuda platforma PCC, convingerea sinologilor să cânte laudele PCC, infiltrarea universităților, a grupurilor de reflecție și institutelor de cercetare și așa mai departe. [67] Ediția în limba engleză a revistei China Daily, controlată de PCC, are o pagină lunară inserată în ziarul britanic The Daily Telegraph; inserările publică articole care înfrumusețează regimul chinez. Beijing plătește publicației Daily Telegraph până la 750.000 de lire sterline pe an pentru inserarea paginilor lor lunare. [68]

Activitățile PCC din Europa au fost întâmpinate cu mare scepticism în rândul cercetătorilor. Institutul European de Politici Publice (GPPI), un lider al think-tank-urilor în Europa, a publicat un raport de cercetare în 2018, care expune activitățile de infiltrare ale PCC în Europa:

China comandă un set de instrumente de influență cuprinzătoare și flexibile, variind de la cele vizibile până la cele sub acoperire, desfășurat în principal în trei arene: elitele politice și economice, mass-media și opinia publică, societatea civilă și mediul academic. În extinderea influenței sale politice, China profită de deschiderea unilaterală a Europei. Porțile Europei sunt larg deschise, în timp ce China încearcă să restricționeze strâns accesul la ideile, actorii și capitalul străin.

Efectele acestei relații politice asimetrice încep să fie vizibile în interiorul Europei. Țările europene tind să-și adapteze politicile într-o manieră de “supunere preemptivă” pentru a flata partea chineză. Elitele politice din Uniunea Europeană (UE) și din vecinătatea europeană au început să îmbrățișeze retorica și interesele chineze, inclusiv în cazul în care acestea contravin intereselor naționale și / sau europene. Unitatea UE a suferit din cauza tacticii chineze de divizare și de guvernare, în special în ceea ce privește protecția și proiecția valorilor liberale și ale drepturilor omului. Beijingul beneficiază, de asemenea, de “serviciile” celor care doresc să ajute din rândul claselor politice și profesionale europene, care sunt fericiți să promoveze valorile și interesele chineze. Mai precis, pe lângă încercările Chinei de a-și crea în mod activ capital politic, există, de asemenea, multă influență venită din partea acelor elite politice din statele membre ale UE care încearcă să atragă bani chinezi sau să obțină o mai mare recunoaștere pe plan global.[69]

Pe lângă infiltrările politice, economice și culturale din Europa, PCC s-a angajat și în diverse forme de spionaj. La 22 octombrie 2018, publicația franceză Le Figaro a publicat articolul intitulat “Dezvăluirile lui Le Figaro despre programul de spionaj chinez care vizează Franța”. Prin intermediul unei serii exclusive de rapoarte speciale, Le Figaro a dezvăluit diferitele activități de spionaj ale PCC în Franța. Aceasta a inclus modul în care site-urile de afaceri de rețele sociale, în special LinkedIn, au fost folosite pentru a recruta persoane franceze pentru a furniza informații PCC-ului în scopul infiltrării în domeniile politice, economice și strategice ale Franței și pentru a obține o înțelegere din interior în anumite situații. Raportul a mai spus că astfel de cazuri sunt doar vârful aisbergului operațiunilor de spionaj ale PCC din Franța. [70] Scopul PCC este furtul pe scară largă a informațiilor sensibile cu privire la statul francez și la activele sale economice. Activități similare de spionaj au avut loc și în Germania. [71]

d. PCC exportă ”modelul chinezesc” pentru a coloniza Africa

După cel de-al Doilea Război Mondial, Africa a suferit o decolonizare, iar multe țări africane și-au câștigat independența. Pe măsură ce tehnologia și capitalul au fost transferate din Occident în China, Africa a pierdut treptat atenția Occidentului. Consolidat de Occident, Partidul Comunist Chinez a invadat în mod constant Africa. Forțele PCC au început să înlocuiască ceea ce au înființat puterile suverane occidentale în Africa și s-au infiltrat în politică, economie și societate. Pe de o parte, PCC a curtat statele africane sub pretextul ajutorului dat dezvoltării acestor țări, creând un front unit împotriva Statelor Unite și a altor țări libere din cadrul Națiunilor Unite. Pe de altă parte, prin corupție economică și ajutor militar, PCC a manipulat neîncetat guvernele și grupurile de opoziție africane, controlând afacerile țărilor africane, impunându-le în același timp modelul și valorile chineze.

Din 2001 până în 2010, Banca de Export-Import a Chinei, controlată de CPP, a furnizat împrumuturi țărilor africane în valoare de 62,7 miliarde de dolari. Ratele dobânzilor la aceste împrumuturi au fost relativ scăzute și superficial nu par să vină cu condiții politice, însă din cauză că aceste împrumuturi utilizează resursele naturale drept garanție, PCC a obținut efectiv drepturile de a extrage resurse masive.

În 2003, împrumutul furnizat de Banca de Export-Import a Chinei în Angola a folosit țiței ca garanție în ceea ce se numește “Modelul Angola”. S-a dezvoltat următoarea situație: “Există chinezi care forează țițeiul iar apoi îl pompează în conducta chineză păzită de forțele armate chineze în drum spre un port construit de chinezi, unde este încărcat pe tancuri chinezești ce au drept destinație China. Există chinezi care să înarmeze un guvern care săvârșește crime împotriva umanității; și chinezi să protejeze acel guvern și să-l susțină în Consiliul de Securitate al ONU”. [72]

În 2016, China a devenit cel mai mare partener comercial al Africii și investitor străin direct. [73] În Africa, modelul de conducere al PCC a fost criticat în mod serios pentru nenumăratele sale probleme: salarii scăzute, condiții de muncă necorespunzătoare, ingineria “tofu-dreg” (expresie folosită în limba mandarină care înseamnă lucruri construite prost – n.t), poluarea mediului, mituirea oficialilor guvernamentali precum și alte practici corupte. Operațiunile miniere ale Chinei din Africa, de asemenea, s-au confruntat frecvent cu proteste din partea populației locale.

Michael Sata, fostul președinte al Zambiei, a declarat în timpul campaniei sale prezidențiale din 2007: “Vrem să plece chinezii și vechii conducători coloniali să se întoarcă. Și ei ne-au exploatat resursele noastre naturale, dar cel puțin au avut grijă de noi. Ei au construit școli, ne-au învățat limba și ne-au adus civilizația britanică. Cel puțin capitalismul occidental are o față umană; chinezii nu fac decât să ne exploateze.”[74] În Zambia, influența chineză poate fi văzută pretutindeni. Sata nu a avut de ales decât să încheie contracte cu PCC-ul. Odată ce a câștigat puterea, s-a întâlnit imediat cu ambasadorul Chinei și în 2013 a vizitat China.

Sudanul a fost una dintre primele baze pe care PCC le-a stabilit în Africa și, în ultimii douăzeci de ani, investiția PCC în Sudan a crescut exponențial. Pe lângă rezervele sale abundente de țiței, amplasarea strategică a Sudanului la Marea Roșie a fost de asemenea vitală pentru planurile PCC-ului. [75] În anii 1990, când Sudanul a fost izolat de comunitatea internațională din cauza sprijinului său acordat terorismului și Islamului radical, PCC a profitat și a devenit rapid cel mai mare partener comercial al Sudanului, cumpărând cea mai mare parte a petrolului exportat de Sudan. [76] Investiția făcută de PCC a ajutat regimul totalitar al lui Bashir să supraviețuiască și să se dezvolte în ciuda faptului că era ținut sub control de Occident. Armata PCC chiar a exportat arme în Sudan în această perioadă, facilitând indirect genocidul din Darfur la începutul acestui secol.

În cadrul comunității internaționale, PCC a jucat un rol cu ​​două fețe: în timp ce China a trimis o echipă de menținere a păcii la ONU pentru a mediatiza conflictul din Sudan, Beijingul l-a invitat, de asemenea, pe președintele sudanez, un criminal urmărit de Curtea Penală Internațională pentru crime împotriva umanității să viziteze China, care apoi a declarat că, indiferent de modul în care lumea s-a schimbat, indiferent de situația din Sudan, China va fi întotdeauna prietena Sudanului. [77]

PCC nu precupețește nici un efort pentru a atrage națiuni în curs de dezvoltare. Forumul privind cooperarea China-Africa a fost creat în 2000 și a avut loc pentru prima dată la Beijing. În forumurile ulterioare care au avut loc în timpul anilor cheie, liderii PCC au injectat bani în Africa. În 2000, în timpul întâlnirii inaugurale, Jiang Zemin a anunțat reducerea datoriei cu 10 miliarde de yuani pentru țările sărace din Africa. În 2006, când Beijingul a fost din nou țara gazdă a summitului, PCC nu numai că a anunțat amortizarea datoriilor de la sfârșitul anului 2005 pentru țările africane sărace, cu care a avut relații diplomatice [78], dar a trimis și peste 10 miliarde de dolari pentru finanțare, credit, burse și diverse proiecte de ajutorare.

În 2015, în timpul summitului de la Johannesburg, Africa de Sud, PCC a anunțat că va oferi capital de 60 de miliarde de dolari pentru a lucra cu țările africane pentru realizarea celor zece planuri majore de cooperare. [79] Pe 28 august 2018, viceprim-ministrul Comerțului a constatat că ”97% din produsele celor 33 de țări africane mai puțin dezvoltate au tarife zero” [80].] La 3 septembrie 2018, în cadrul Forumului de cooperare China-Africa, organizat la Beijing, PCC a promis din nou că va acorda Africii ajutor de 60 miliarde de dolari necondiționat, împrumuturi fără dobândă și capital și investiții specifice pe proiecte . În același timp, PCC a promis că pentru țările africane care au relații diplomatice cu PCC, va anula datoriile inter-guvernamentale care au ajuns la scadență la sfârșitul anului 2018. [81]

După câteva decenii de eforturi minuțioase, prin comerț și afaceri, PCC a dobândit controlul asupra economiei Africii. Prin utilizarea stimulentelor economice, a cumpărat multe guverne africane pentru ca acestea să urmeze toate instrucțiunile Beijingului. Lumea exterioară a observat modul în care regimul PCC încearcă să cucerească Africa și cum folosește Africa drept o etapă pentru promovarea și susținerea modelului partidului. Un cercetător din cadrul regimului chinez a declarat: “Progresul Chinei din ultimii patruzeci de ani a demonstrat că nu trebuie să facă ceea ce a făcut Occidentul pentru a obține succesul. Istoria nu s-a încheiat încă. Impactul acestei situații asupra Africii este dincolo de ceea ce vă puteți imagina.”[82]

Folosind exemplul Chinei, fostul prim-ministru al Etiopiei, Meles Zanawi, a stabilit un plan cincinal pentru Etiopia. Organizarea și structura partidului de guvernământ, Frontul Democrat Revoluționar al Poporului Etiopian (FDRPE), are, de asemenea, o asemănare izbitoare cu regimul PCC. O sursă anonimă din cadrul Ministerului de Externe chinez a spus că mulți oficiali de la nivel înalt din FDRPE au fost în China pentru a studia și a fi instruiți și că, de asemenea, copiii multor oficialități importante au mers în China pentru educația lor. Situația era chiar mai evidentă la nivel ministerial, unde practic fiecare oficial a citit “Scrierile selectate“ ale lui Mao Zedong . [83]

În martie 2013, la summit-ul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), prim-ministrul etiopian a declarat despre China că este atât un partener comercial, cât și un model de dezvoltare pentru Etiopia. Astăzi, Etiopia este numită “Noua Chină” a Africii. Monitorizarea și cenzura Internetului, caracterul totalitar al guvernului său, controlul mass-media și altele asemănătoare sunt făcute pe aceeași matriță ca cea a Chinei. [84]

Etiopia nu este singurul exemplu. În 2018, Departamentul Internațional al Comitetului Central al PCC a găzduit cel de-al patrulea forum al tinerilor lideri din China și Africa și cel de-al doilea Forum al partidelor politice din China-America Latină în Shenzhen din provincia Guangdong. Instruirea a fost adresată liderilor și oficialilor guvernamentali.

Yun Sun, co-director al programului China la Centrul Stimson din Washington, a spus că acest tip de formare politică a exportat modelul chinez în țările în curs de dezvoltare. Ea a spus:

“Aceștia au organizat astfel de formări politice, având în vedere trei obiective. În primul rând, legitimizarea regimul PCC – încearcă să spună lumii modul în care PCC a reușit să gestioneze cu succes China și modul în care acest succes ar putea fi reprodus în țările în curs de dezvoltare. În al doilea rând, PCC urmărește să promoveze experiența pe care a avut-o China în dezvoltarea ei, în timpul așa-numitului “schimb de idei despre cum se guvernează țara”. Deși PCC nu este în mod explicit “exportator al revoluției”, cu siguranță exportă abordarea sa ideologică. Al treilea obiectiv este consolidarea schimburilor dintre China și Africa. [85]

e. Avansarea în America Latină invadează “curtea“ Americii

Fiind apropiată din punct de vedere geografic de Statele Unite, America Latină s-a aflat din punct de vedere istoric în sfera de influență a Statelor Unite ale Americii. Deși au existat o serie de regimuri socialiste care au apărut în America Latină atunci când valul comunismului a măturat lumea în decursul secolului al XX-lea, influențele externe nu au reprezentat niciodată o amenințare pentru America.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, PCC a început să vizeze America Latină. Sub bannerul “cooperării de la sud la sud”, a început să se implice în infiltrarea întregii regiuni, penetrând în domenii precum economia, comerțul, armata, diplomația, cultura și altele asemenea. Guvernele multor țări latino-americane, precum Venezuela, Cuba, Ecuador și Bolivia, erau deja ostile Americii, iar PCC a folosit pe deplin acest lucru atunci când și-a extins tentaculele peste ocean, agravând în continuare tensiunile pe care aceste națiuni le aveau cu America și accentuând poziția lor anti-americană.

Pe de o parte, acest lucru slăbește avantajul pe care Statele Unite l-a avut în regiune. Pe de altă parte, PCC ar putea să opereze liber în curtea Americii, să sprijine regimurile socialiste din America Latină și astfel să pună bazele unei confruntări pe termen lung cu Statele Unite. Nu este o exagerare să spunem că infiltrarea și influența PCC în America Latină au depășit cu mult ceea ce a obținut în trecut Uniunea Sovietică.

În primul rând, PCC a folosit comerțul exterior și investițiile pentru a-și extinde influența în America Latină. Potrivit unui raport al Institului Brookings, un think-tank american, în anul 2000, comerțul Chinei cu America Latină a fost de numai 12 miliarde de dolari, însă până în 2013 a explodat la 260 de miliarde de dolari, o creștere de peste douăzeci de ori. Înainte de 2008, angajamentele de acordare de împrumuturi ale Chinei nu au depășit 1 miliard de dolari, însă în 2010 au crescut la 37 miliarde de dolari. [86] Din 2005 până în 2016, China a promis să împrumute 141 de miliarde de dolari țărilor din America Latină. În prezent, împrumuturile acordate de China le-au depășit pe cele ale Băncii Mondiale și Băncii Interamericane de Dezvoltare, însumate. PCC a promis, de asemenea, că va oferi Americii Latine investiții directe în valoare de 250 miliarde de dolari până în 2025 și că comerțul bilateral dintre China și America Latină va ajunge la 500 miliarde de dolari. America Latină este în prezent cea de-a doua țintă de investiții a Chinei, imediat după Asia.

Pentru multe țări din America de Sud, China a dominat comerțul exterior. Cele trei mari economii din America Latină – Brazilia, Chile și Peru – au China ca partener comercial de top. China este cel de-al doilea mare partener pentru Argentina, Costa Rica și Cuba. Coroborate cu construcția autostrăzilor în Ecuador, proiectele portuare din Panama și planificarea unui cablu de fibră optică ce pornește din Chile către China, influența Chinei în toată America Latină este evidentă. [87]

În tot acest timp, PCC și-a folosit companiile de stat pentru a transforma America Latină în baza sa de resurse, exemple fiind o vastă investiție a companiei Baosteel în Brazilia și controlul companiei Shougang asupra minei de fier din Peru. PCC a manifestat, de asemenea, un mare interes pentru petrolul Ecuadorului și pentru combustibilul și minele de aur din Venezuela.

PCC investește, de asemenea, puternic în infrastructura latino-americană. În Argentina, PCC a promis să investească 25 de milioane de dolari în porturi prin care se transportă alimente și să investească 250 de milioane de dolari în autostrăzi care leagă Argentina de Chile. [88]

În domeniul militar, PCC și-a intensificat infiltrarea în America Latină atât în raza de acțiune cât și în profunzime. Un cercetător al Comisiei de revizuire a economiei și securității din SUA și China, Jordan Wilson, a constatat că PCC a trecut de la vânzările de tehnologie militară scăzute dinainte de anul 2000, la vânzările militare de ultimă generație, ajungând la 100 milioane de dolari în exporturi până în 2010. Mai ales după 2004, exporturile militare ale PCC către America Latină au crescut substanțial. Destinatarii acestor vânzări de arme erau toate regimurile anti-americane, cum ar fi Venezuela. În același timp, s-a înregistrat și o creștere a angajamentului militar, cum ar fi schimburile de educație și formare și exercițiile militare comune. [89]

La summitul bilateral China-Argentina, care a avut loc la Beijing în 2015, acordurile dintre ambele țări au fost finalizate, și vor marca o nouă fază a cooperării militare dintre cele două țări. Aceasta a inclus producția comună de produse avansate, de ultimă generație, inclusiv stabilirea primei stații de monitorizare spațială a PCC și de control în emisfera sudică, în interiorul granițelor Argentinei. De asemenea, a fost inclusă vânzarea avioanelor de luptă fabricate de chinezi în Argentina, cu o valoare totală cuprinsă între 500 de milioane și 1 miliard de dolari, depășind exporturile totale de arme ale PCC de 130 milioane de dolari în 2014 în regiunea latino-americană.

PCC dezvoltă rapid legături cu America Latină pe fronturile diplomatice, economice, culturale și militare. În 2015, noile cerințe prezentate într-un studiu de apărare de către PCC„ atribuie în mod specific Armatei de Eliberare a Poporului, (armata PCC-ului) sarcina să «participe activ atât în cooperarea de securitate regională cât și cea internațională precum și să asigure interesele Chinei în străinătate în mod eficient»“. [90]

Pe plan diplomatic, datorită stimulentelor și amenințărilor PCC, Panama, Republica Dominicană și El Salvador au ales să rupă legăturile diplomatice cu Republica Chineză (Taiwan) și, în schimb, să îmbrățișeze Republica Populară Chineză. În iunie 2017, Panama a anunțat că a stabilit relații cu RPC și a încetat relațiile diplomatice cu Taiwan, care durau de peste un secol. Cu trei ani în urmă, PCC a început să planifice în mod activ să investească în infrastructura Panama, precum porturile, căile ferate și autostrăzile, cu suma totală de investiții de 760 miliarde dolari taiwanezi (aproximativ 24 miliarde de dolari americani). [91] China a dobândit deja controlul asupra ambelor capete ale Canalului Panama, ceea ce are o mare importanță strategică internațională.

PCC a investit, de asemenea, aproape 30 de miliarde de dolari în portul La Union din El Salvador. În iulie 2018, ambasadorul SUA în El Salvador, Jean Manes, a avertizat în ziarul El Diario De Hoy (Ziarul de Azi) din El Salvador că investiția chineză în La Union a avut un obiectiv militar și merita o atenție deosebită. [92]

Pe frontul cultural, PCC a stabilit 39 de Institute Confucius și 11 clase Confucius în America Latină și Caraibe, având peste 50.000 de cursanți. [93] Institutele Confucius au fost identificate ca instituții folosite de PCC pentru spionaj, precum și pentru transmiterea culturii partidului și a ideologiei PCC sub forma culturii tradiționale chineze.

Extinderea și infiltrarea regimului PCC în America Latină reprezintă o amenințare gravă pentru Statele Unite. Utilizând accesul pe piața chineză, dependența de investițiile economice și ajutorul militar pentru a influența politicile guvernelor latino-americane, China este capabilă să le atragă în propria sa sferă de influență și să le conducă împotriva Statelor Unite. Canalele, porturile, căile ferate și facilitățile de comunicații pe care PCC le construiește sunt toate instrumente importante care vor fi folosite în viitor pentru extinderea și stabilirea hegemoniei globale.

f. China comunistă își etalează ambițiile militare

La showul aviatic de la Zhuhai, China, din 2018 debutul dronei CH-7 Rainbow a atras atenția experților militari. Seria Rainbow indică faptul că regimul chinez a reușit să obțină tehnologia de dezvoltare a dronelor înarmate. Un număr mare de drone Rainbow CH-4 au invadat piețele militare ale Iordaniei, Irakului, Turkmenistanului și Pakistanului, țări care se limitaseră să achiziționeze drone armate din Statele Unite. [94] Cel mai recent model CH-7 Rainbow este, în unele privințe, echipat la fel de bine ca și X-47B, cel mai bun model pe care Statele Unite îl poate oferi. Un martor a observat că ultimul model CH-7 a fost dezvăluit la showul chinez din 2018 înainte de a fi testat de către AEP. [95] Videoclipul care a fost arătat la showul aviatic a simulat drone care luptau împotriva inamicului, o referința clară la armata americană. [96] Toate aceste mișcări arată fără echivoc ambiția Chinei de a contesta hegemonia SUA.

În ultimii ani, pe măsură ce puterea militară a Chinei a devenit tot mai dezvoltată, ambiția sa nu a putut trece neobservată. Navele chineze au urmărit și au hărțuit o navă de supraveghere americană (USNS Impeccable) în Marea Chinei de Sud în timp ce aceasta desfășura operațiuni de rutină în apele internaționale [97].

Un incident similar a avut loc ulterior în apele internaționale din Marea Galbenă. Navele chineze s-au apropiat în mod repetat de USSN Victorious. Au ajuns la circa 30 de metri de nava americană, obligându-o să facă o oprire periculoasă. [98] Cel mai recent incident a avut loc în septembrie 2018, când o navă de război chineză a efectuat manevre agresive, avertizând USS Decatur să părăsească zona. Nava chineză s-a apropiat la o distanță de circa 40 de metri de nava americană, forțând-o să recurgă la manevre pentru a preveni o coliziune. [99]

Regimul PCC și-a dezvăluit ambițiile militare cu mult timp în urmă. Strategia sa este tranziția de la a fi o putere terestră la o superputere maritimă și, în cele din urmă, stabilirea hegemoniei atât pe uscat cât și pe mare. În 1980, strategia Beijingului era apărarea activă, iar accentul s-a pus în principal pe apărarea propriilor granițe. În acel moment, adversarul său principal era Armata Sovietică. În 2013, apărarea din prima linie a Beijingului s-a transformat într-o ofensivă activă în scopul extinderii frontierei sale. Aceasta a propus “ofensiva strategică drept un tip important de apărare activă”. [100]

În 2015, un teoretician militar chinez și autor al volumului “Războiului fără restricții: Planul general de acțiune al Chinei de a distruge America” ​​a făcut următoarele afirmații: “Forțele terestre chineze trebuie să facă un salt și să se revoluționeze.” “Interesele naționale care vin cu One Belt, One Road sunt un stimulent enorm pentru armata chineză de a se reforma” [101]. Toate acestea alimentează scopul Beijingului de a deveni o superputere terestră.

Departamentul Apărării al Statelor Unite a declarat în raportul său anual către Congres în 2018:

Accentul și atenția maritimă a Chinei asupra misiunilor ce-i păzesc interesele în străinătate au determinat din ce în ce mai mult ca PLA (People Liberation Army) să depășească granițele Chinei și periferia sa imediată. Planul de inovare al Marinei Chinezești – de la “apărarea apelor maritime” până la un amestec de “apărare în largul mărilor” și “protecția mărilor deschise” – reflectă interesul extins al înaltului comandament pentru o acoperire operațională mai largă. Strategia militară a Chinei și reforma continuă a PLA reflectă abandonarea mentalității sale istorice orientate terestru. În mod similar, referințele doctrinare la “apărarea spre margine” care ar duce potențiale conflicte departe de teritoriul Chinei sugerează că strategii AEP are în vedere un rol din ce în ce mai global. [102]

Obiectivul Chinei este să pătrundă mai întâi prin granițele primului lanț insular și să se îndrepte spre apele deschise ale oceanelor Pacific și Indian. Primul lanț insular se întinde de la Insulele Kuril în nord până la insulele Taiwan și Borneo în sud. Lanțul înconjoară Marea Galbenă, Marea Chinei de Est și Oceanul Pacific de Vest.

Scopul expansiunii Chinei în Marea Chinei de Sud a fost de a sparge primul lanț insular. China a construit insule și a militarizat insule de recif în Marea Chinei de Sud. Le-a echipat cu aeroporturi, aeronave de coastă și rachete. În prezent, trei insule importante din Marea Chinei de Sud, și anume Fiery Cross Reef, Subi Reef și Mischief Reef, au fost fortificate cu rachete de croazieră anti-navă, rachete de suprafață și aerodromuri. Insulele au format, în esență, baze purtătoare de aeronave staționare care pot fi folosite în caz de conflict militar. La nivel strategic, marina chineză este capabilă să treacă prin granițele primului lanț insular și are capacitatea de a lupta în oceanul deschis.

Steve Bannon, fost strateg al șefului Casei Albe, a declarat în mai multe rânduri că Statele Unite se îndreaptă spre un conflict militar cu China.”Ne vom război în Marea Chinei de Sud în cinci până la zece ani”, a spus el în martie 2016. “Nu există nici o îndoială despre asta”. [103]

Lawrence Sellin, fost colonel american și comentator militar, consideră că “acum China încearcă să-și extindă influența internațională dincolo de Marea Chinei de Sud, legându-se de un cadru similar de dominare în nordul Oceanului Indian. Dacă li se permite să finalizeze legătura, China ar putea fi într-o poziție inatacabilă de a-și exercita autoritatea asupra a aproximativ jumătate din PIB-ul mondial.” [104]

Dominația Mării Chinei de Sud nu este o chestiune de teritoriu, ci de strategie globală. În fiecare an, aproximativ 5 trilioane de dolari în mărfuri se deplasează prin Marea Chinei de Sud. [105] Pentru China, drumul său maritim al mătăsii începe cu Marea Chinei de Sud, iar aproximativ 80% din importurile sale de petrol sunt proiectate să circule prin regiune. [106] Menținerea păcii în Marea Chinei de Sud după cel de-al Doilea Război Mondial a căzut în sarcina Statelor Unite și a aliaților săi. Aceasta reprezintă o amenințare majoră pentru regimul chinez, care se pregătește de război cu Statele Unite și consideră Marea Chinei de Sud ca fiind un punct cheie pentru creșterea sa economică și expansiunea militară.

Taylor Fravel, profesor de științe politice la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT), a subliniat un fapt interesant după ce a înțeles modul în care China și-a rezolvat conflictele teritoriale din istorie. Din 1949, China s-a angajat în 23 de dispute teritoriale cu vecinii săi. A soluționat 17 dintre aceste dispute. În 15 dintre acestea, Beijingul a oferit compromisuri substanțiale cu privire la alocarea teritoriului în litigiu. Dar când vine vorba de probleme în Marea Chinei de Sud, începând cu anii ’50, chiar și atunci când marina chineză era nesemnificativă din punct de vedere militar, ea a adoptat o abordare fără compromisuri și a susținut suveranitatea incontestabilă asupra regiunii. China nu a folosit niciodată un astfel de limbaj absolut pentru alte dispute terestre. [107]

Se pare că “lupta pentru fiecare centimetru” nu este modul în care China își rezolvă conflictele de frontieră. Profesorul M. Taylor Fravel enumeră câteva motive pentru poziția puternică a Chinei în ceea ce privește problemele legate de Marea Chinei de Sud (MCS). “China consideră insulele offshore, cum ar fi Spratlys, ca fiind strategice. Din aceste insule, China poate pretinde jurisdicția asupra apelor adiacente care ar putea conține resurse naturale semnificative și chiar jurisdicție asupra unor activități ale navelor străine”, a spus el. „Aflorimentele Mării Chinei de Sud pot fi, de asemenea, dezvoltate în avanposturi pentru proiectarea puterii militare“. „Aceasta ar putea ajuta, de asemenea, forța de submarine a Chinei împiedicând alte state să urmărească submarinele chineze care încearcă să intre în Pacificul de Vest din Marea Chinei de Sud“. [108]

Acțiunile agresive și expansioniste ale regimului chinez în Marea Chinei de Sud, în special măsurile pe care le-a luat în ultimii ani pentru a schimba status quo-ul, au intensificat tensiunile militare în regiune. Astfel, după un deceniu, Japonia a luat măsuri de inversare a tendinței de scădere a cheltuielilor sale militare, în timp ce India și-a revocat planurile de suspendare a modernizării navale. [109]

Mascându-și eforturile cu scuza de trecere în condiții de siguranță pentru transporturile de marfă și energie, expansiunea activă a Chinei în Marea Chinei de Sud a înclinat balanța puterii în regiune și crește posibilitatea conflictelor militare. Un expert a subliniat că “percepția chineză a Mării Chinei de Sud ca preocupare de securitate a dus la o eroziune a securității în regiune”. [110] Acest punct de vedere echivalează cu cel al lui Bannon.

În 2017, armata chineză și-a stabilit prima bază militară din străinătate în Djibouti. Cercetătorii occidentali consideră că oficialii militari chinezi privesc dincolo de regiunea Pacificului de Vest și se gândesc cum să-și proiecteze puterea din ce în ce mai mult în străinătate. [111] De exemplu, PCC a fost activ recent în țările insulare din Pacific, indiferent de investițiile costisitoare. Obiectivul pe termen lung este ca pe viitor aceste țări insulare să servească drept stații de aprovizionare pentru flota PLAN. [112] Expansiunea militară a PCC nu se limitează la diviziunile tradiționale terestre, maritime și aeriene; face, de asemenea, progrese în domeniile spațiului și războiului electromagnetic.

Ambițiile militare ale PCC sunt susținute de vastele rezerve de forță de muncă, echipament și finanțare.

Regimul PCC menține cea mai mare armată din lume, cu două milioane de militari activi. Armata de Eliberare a Poporului are, de asemenea, cea mai mare forță terestră din lume, cel mai mare număr de nave de război, cel de-al treilea tonaj naval și o forță aeriană masivă. Are o capacitate de atac nuclear de trei feluri, formată din rachete balistice intercontinentale, submarine cu rachete balistice și bombardiere strategice.

Regimul chinez are, de asemenea, 1,7 milioane de membri ai poliției înarmate, care se află sub conducerea unificată a Comisiei Militare Centrale a PCC și un număr mare de unități militare și de rezervă. Doctrina militară a Partidului a subliniat întotdeauna importanța “războiului oamenilor”. În cadrul sistemului totalitar al PCC, ea poate utiliza rapid toate resursele disponibile pentru folosire militară. Acest lucru înseamnă că PCC are un grup de peste un miliard de persoane (inclusiv chinezii de peste hotare), din care poate strânge un număr mare de oameni în serviciu militar.

PIB-ul Chinei a crescut rapid între 1997 și 2007. PCC se bazează pe puterea economică pentru a extinde rapid producția de armament și pentru a-și moderniza arsenalul. Se estimează că până în 2020, forțele terestre ale AEP vor avea cinci mii de tancuri principale de luptă moderne. PLAN va avea în flotă cel puțin doi transportatori de aeronave. Nouăzeci la sută din luptătorii Forțelor Aeriene AEP sunt din a patra generație, iar China a început să introducă luptători de generația a cincea.

La începutul anului 2017, China a anunțat o creștere cu 6,5 % a bugetului militar anual, ajustată la inflație, care se ridică la 154,3 miliarde de dolari. Analiza datelor din 2008 până în 2017 arată că bugetul militar oficial al Chinei a crescut cu o medie anuală de 8% în termeni ajustați la inflație în această perioadă. [113] Observatorii estimează că cheltuielile militare efective ale PCC sunt de două ori mai mari decât cele recunoscute oficial. În afară de aceasta, puterea militară a regimului nu se reflectă pe deplin în cheltuielile militare, deoarece cheltuielile militare actuale sunt mai mari decât cifrele publice, iar PCC poate recuza multe resurse și forță de muncă civile la discreția sa. Întregul sistem industrial poate servi nevoilor războiului, ceea ce înseamnă că adevăratele sale capacități militare depășesc cu mult datele oficiale și estimările obișnuite.

PCC va construi un sistem global, format din mai mult de 30 de sateliți de navigație Beidou (Big Dipper) până la sfârșitul anului 2020, cu capabilități globale de poziționare militară GPS. Producția în masă a seriei militare Rainbow servește mai multe considerații tactice pentru PCC. De exemplu, în structura strâmtorii din Taiwan, PCC poate obține avantaje prin tacticile sale maritime și a aeronavelor fără pilot. [114] Un număr mare de drone aeriene pot forma clustere sub controlul sateliților și al inteligenței artificiale, făcându-le utile în conflicte regionale și asimetrice.

Avionul Stealth J-20, care a fost dezvăluit la show-ul aviatic de la Zhuhai din 2018, seamănă cu avionul american F-22, în timp ce avionul chinez J-31 apare modelat pe modelul celui american F-35. AEP își scade decalajul față de Statele Unite în dezvoltarea avioanelor de luptă moderne.

În plus, PCC folosește o gamă largă de metode de spionaj pentru a ajunge din urmă tehnologia Statelor Unite. Potrivit unor estimări recente, mai mult de 90% din spionajul împotriva Statelor Unite, efectuat prin hacking, provine din China, iar rețelele PCC se infiltrează în companii americane mari și militare, furând tehnologia și cunoștințele pe care chinezii nu le pot dezvolta independent. [115] Tehnologia chinezilor a fost furată din Statele Unite.

În termeni de tactici, AEP este interesată de capacitățile asimetrice: războiul asimetric, strategia asimetrică și armele asimetrice. [116] Amiralul Philip S. Davidson, noul comandant al Comandamentului Indo-Pacific, a descris China ca fiind un “concurent de la egal la egal”. El a spus despre China că nu încearcă să se măsoare cu puterea de foc a Americii la un raport unu-la-unu; mai degrabă, încearcă să ajungă din urmă Statele Unite construind capabilități asimetrice critice, inclusiv utilizarea rachetelor anti-navă și a capabilităților în războiul submarin. El a avertizat că “nu există nicio garanție că Statele Unite vor câștiga un viitor conflict cu China”. [117]

PCC s-a bazat pe cercetarea și dezvoltarea rachetelor Dongfeng 21D (rachete balistice anti-nave pentru a fi utilizate împotriva transportatoarelor de nave din SUA) pentru a putea efectua o confruntare asemănătoare unui lunetist. În 2018, PCC a expus în mod public racheta supersonică anti-navă Eagle-Attack-12B, cunoscută sub numele de “ucigașul transportului aerian”. A trasat o “zonă de moarte” de 550 kilometri în Pacificul de Vest, în care transportatoarele americane de forțe de luptă vor fi vulnerabile la atacurile de joasă înălţime. Aceste rachete devin un mijloc militar important al operațiunilor regionale de respingere ale PLA, menite să prevină intervenția militară a SUA.

După expansiunea rapidă a puterii sale militare, regimul PCC a devenit un exportator de arme imens pentru regimurile autoritare ale lumii, cum ar fi Coreea de Nord și regimurile necinstite din Orientul Mijlociu. Pe de o parte, scopul este de a-și extinde alianțele militare și, pe de altă parte, de a dispersa și de a contracara puterea militară a SUA. Regimul PCC se răspândește și încurajează sentimentul anti-american și ura. Este ușor pentru PCC să se unească cu alte regimuri anti-americane pentru a-și continua ambițiile hegemonice.

În același timp, conducerea PCC pledează pentru teorii militare teroriste, cum ar fi războiul nerestricționat menționat mai sus. El susține necesitatea războiului, spunând că “războiul nu este departe de noi, este locul de naștere al secolului chinez”. El legitimizează violența și teroarea cu cuvinte precum “morții sunt forța motrică a progresului istoriei”. Își justifică agresiunea: “Nu există dreptul la dezvoltare fără dreptul la război” și “Dezvoltarea unei țări reprezintă o amenințare pentru alta – aceasta este regula generală a istoriei lumii” [118].

Zhu Chenghu, decanul Colegiului de Apărare al Universității Naționale de Apărare din Republica Populară Chineză, a declarat public că, dacă Statele Unite intervin într-un război din Strâmtoarea Taiwan, China va folosi în mod preemptiv arme nucleare pentru a distruge sute de orașe din Statele Unite, chiar dacă toată China, la est de Xi’an (un oraș situat la marginea occidentală a granițelor tradiționale ale Chinei) vor fi distruse drept consecință. [119] Declarațiile lui Zhu au fost o expunere publică a ambițiilor PCC și un mijloc de a analiza reacțiile comunității internaționale.

Este important să fim conștienți de faptul că strategiile militare ale PCC sunt întotdeauna subordonate nevoilor politice și că ambițiile militare ale regimului sunt doar o mică parte a schemelor sale globale. Abordarea partidului este să se bazeze pe mijloace economice și militare pentru a-și impune ideologia comunistă asupra restului lumii. [120]

Capitolul 17

Capitolul 18 (II)

Referințe

[1] Zhao Kejin, “Drumul dezvoltării pașnice: o descoperire paradigmatică”, People.cn, 11 noiembrie 2009, http://theory.people.com.cn/GB/10355796.html . [趙-金: <和平 發展 道路: 模式 的 突破>, “人民網”] [În chineză]

[2] Universitatea Națională de Apărare PLA și alții, Concursul Silențios, iunie 2013, https://www.youtube.com/watch?v=iUjkSJxJDcw&t=2190s . [國防大學 等: “較量 無聲”] [În chineză]

[3] “Marturia lui Arthur Waldron”, în “Relațiile dintre SUA și China: statutul reformelor în China”, subcomisia pentru afaceri din Asia de Est și Pacific, Comisia pentru relații externe, Senatul Statelor Unite ale Americii, 22 aprilie 2004, https: // www.foreign.senate.gov/imo/media/doc/WaldronTestimony040422.pdf .

[4] Chris Giles, “China este gata să întreacă SUA în acest an devenind cea mai importantă putere economică mondială”, Financial Times, 29 aprilie 2014 https://www.ft.com/content/d79ffff8-cfb7-11e3-9b2b-00144feabdc0 .

[5] Chen Liangxian și Su Haoyun, “Porturile din străinătate în Vogue: Cum își aleg întreprinderile chineze locații strategice?”, Studiu, 17 august 2017, https://www.thepaper.cn/newsDetail_forward_175881 . [陳良賢, 蘇 顥 雲: <海外 港口 熱: 中 企 如何 布局?>, “澎湃 新聞”] [În chineză]

[6] Derek Watkins, KK Rebecca Lai și Keith Bradsher, “Lumea, construită de China”, The New York Times, 18 noiembrie 2018, https://www.nytimes.com/interactive/2018/11/18/world/asia/world-built-by-china.html.

[7] Andrew Sheng, “Un conflict al civilizațiilor cu China se apropie”, Asia Global Institute, Universitatea din Hong Kong, 16 ianuarie 2018, http://www.asiaglobalinstitute.hku.hk/en/civilizational-clash-china-comes-closer/ .

[8] Wu Xinbo, “Reflecții asupra studiului diplomației vecinătății”, World Affairs, 2015 Issue # 2, http://www.cas.fudan.edu.cn/picture/2328.pdf . [În chineză] [吳心伯: <對 周邊 外交 研究 的 一些 思考>, “世界 知識”]

[9] “Puterea și influența: marginea dificilă a influenței economice și culturale a Chinei”, Australian Broadcasting Corporation, 5 iunie 2017, https://www.abc.net.au/4corners/power-and-influence-promo/8579844.

[10] “Demisia lui Sam Dastyari: Cum am ajuns aici”, Australian Broadcasting Corporation, 11 decembrie 2017, https://www.abc.net.au/news/2017-12-12/sam-dastyari-resignation-how -Did-we-get-here / 9249380 .